Şcoala de forestieri din Rădăuţi – spetembrie 1924

La şcoală, candidaţi mulţi, chiar peste numărul fixat de Administraţia Fondului Bisericesc. La cancelarie, în dimineaţa de 16.IX.1924, se dă citire listei candidaţilor propuşi de către ocoalele silvice şi se întocmeşte lista alfabetică pentru toţi cei 36 de petenţi, pentru 25 de locuri la clasă.

Examenul medical. Medicul şcolii examinează starea sănătăţii fiecărui candidat, înălţimea, auzul, văzul, vârsta admisibilă şi, prin proces verbal, declară că toţi candidaţii, în număr de 36, sunt apţi pentru îndeplinirea serviciului silvic ca forestieri, din punct de vedere medical.

Examenul scris. Se împart la clasă colile albe pentru teză, toc şi cerneală. Se dau instrucţiuni pentru scrierea numelui în colţul din dreapta de sus al coalei şi lipirea colţului stampilat. Subiectul tezei: dorinţade a deveni forestier, şef de canton silvic. Tezele se notează cu note de la 1 la 4, după criteriile: scris citeţ şi corect româneşte, propoziţii scurte, cu înţeles sănătos; de asemenea, cunoştinţele legate de îndatoririle şefului de canton ca organ de serviciu. La acest examen cad 11 candidaţi, iar cu ceilalţi 25 începem învăţământul. Candidaţii respinşi îşi iau actele de la cancelarie şi pleacă la ocoalele silvice de origine.

Învăţământul practic: anul I şi II la Ocolul silvic Codrul Voevodesei

Cazare la Colibă, instructori: inginerul profesor, ajutat de forestierul de cancelarie.

Lucrări de toamnă. Între 20.IX – 30. IX.1924: cunoaşterea speciilor forestiere – speciile principale şi speciile de asociaţie, cunoaşterea arbuştilor şi a plantelor erbacee care arată staţiunea în care se lucrează. Elevii fac colecţie de frunze, de muguri şi de plantele erbacee, care arată staţiunea. Examinare: în ultima zi.

Cubajul buştenilor şi al arborilor în picioare: de la 1.X – 10.X.1924. Subiecte: compasul forestier (clupa) şi părţile componente, aşezarea clupei pe buştean, tabele de cubaj, tabele de producţie, cubajul buştenilor fasonaţi, metrul cub şi metrul ster, transformări cu factorul de aşezare şi factorul de cubaj. Apoi, cubajul arborilor în picioare, dendrometrul şi părţile com­ponente, măsurarea înălţimii arborilor cu dendrometrul şi cu creionul, tabele de producţie şi utilizarea acestora, tariful de cubaj local pentru arborii în picioare. Creşterea arborilor şi determinarea acesteia, creşterea medie anuală a unui arbore izolat şi a unui arboret. Urmează elemente de amenajare: noţiunea de arbore şi de arboret, noţiunea de posibilitate a unui arbore izolat şi a unui arboret în diferite stadii de dezvoltare, noţiunea de regulament de exploatare, noţiunea de staţiune forestieră cu potenţialul ei, noţiunea de echilibru staţionai, noţiunea de majorare a poten­ţialului unei staţiuni, cu păstrarea echi­librului staţional. Tot aici, şi despre in­sectele şi ciupercile dăunătoare în pepi­nierele şi pădurile Ocolului silvic Codrul Voivodesei: la molid, brad, larice, ulm, frasin; colecţia unor exponate cu atacuri.

Elevii forestieri trec în caietele de practică cele studiate pe teren, timp de cinci zile (11.X – 15.X.1924), examinarea şi susţinerea caietelor de practică fiind între 16-17.X.1924.

Urmează vânatul – practică pe teren, la iepure, trei zile: 18.X – 30.X.1924.

Subiecte: arma de vânătoare cu ţeava ghintuită, metode de vânătoare la iepuri, aranjarea unei vânători în colectiv, timpul permis de vânătoare şi calendarul vânătoresc, cartuşul pentru iepuri şi confecţionarea lui, încărcarea şi descărcarea armei de vânătoare, îngrijirea armei de vânătoare, trageri la iepuri cu arma de vânătoare. Pagubele cauzate de iepure în pădure şi livezi, ocrotirea iepurelui în tim­pul iernii, jupuirea iepurelui şi tranşarea cărnii de iepure, băiţuirea şi gătirea cărnii de iepure.

Apoi, căprioarele şi descrierea lor: trofeele căpriorului, daunele cauzate pădurii şi evitarea lor, vânătoarea de căpriori după calendar, metodele de vânătoare, jupuirea căpriorului, tranşarea vânătorească a cărnii de căprior, ocrotirea căprioarelor în timpul iernii, gătirea cărnii de căprior.

Cerbii şi descrierea lor: trofeele cerbului, cerbul de Carpaţi şi cerbul de câmpie, cerbul şi daunele cauzate pădurii – când efectivul e prea numeros. Arma şi gloanţele pentru cerbi, lovitura optimă la vânatul mare, vânătoarea la cerbi şi timpul de ocrotire – după calendar; metodele de vânătoare la cerbi, jupuirea şi tranşarea cărnii de cerb, ocrotirea cerbilor în timpul iernii.

Sarea pentru cervide. La cerbi: drobul de sare în crivală, sarea în scobitura cioatei – două părţi argilă (lut) şi o parte sare. La căprioare, drobul de sare este îngropat în obârşia izvorului, apa care se scurge este sărată, căpriorul vine la ore fixe şi bea apă sărată. Sarea uşurează digestia stomacului de cervide.

Frunzare pentru cervide. În luna mai se taie lujerii de salcie, plop, frasin, paltin, tei, ulm, etc., se înmoaie în saramură, se usucă la soare, se leagă în snopi şi se oferă cervidelor ca hrană la iesle, iarna. Fânul pentru cervide – în luna iunie şi iulie se coseşte iarba de pădure, se usucă, se fac căpiţe şi iarna se dă ca hrană cervidelor la iesle. Altă hrană pentru cervide: castane, jir, ghindă, napi, gulii servite la iesle, acestea constituie o hrană bună pentru cervide, iar primăvara se evită roaderea cojii de răşinoase.

Pentru mistreţi, culturile de napi porceşti sunt de mare valoare. Acestea evită daunele cauzate pe ogoarele proprietarilor particu­lari.

Ocrotirea vânatului cu pene: ierunci, potârnichi, prepeliţe. Subi­ecte: ogoare pentru vânat, mici culturi de secară, orz, ovăz – pentru vânatul cu pene. Aici se află hrană şi adăpost, mici suprafeţe însorite, din întreg ocolul silvic.

Arbori fructiferi pentru vânat: cireşi, castani, corcoduşi, vişini, aluni, scoruşi, mălini, călini, etc. Toţi aceşti arbori servesc ca atracţie şi ca hrană pentru păsările călătoare şi pentru cele stabile, care se hrănesc cu fructe şi cu insectele care

cauzează prejudicii pădurii.

Examinarea caietelor de practică la disciplina “Vânat” şi susţinerea notelor cu desene trecute în caiete – în perioada 28.X – 30.X.1924.

Practica de iarnă includea urmă­toarele activităţi: constatarea pe teren şi în pepiniere a deşosării puieţilor plantaţi su­perficial, construirea “colibei gheţărie”, adăpostul puieţilor până la plantare, în pepinieră cât şi în parchetul de plantat, constatatea pe teren a daunelor cauzate de gerul timpuriu la lujerii încă nelemnificaţi de molid, constatarea daunelor cauzate de polei în prăjinişuri – prin ruperea lujerilor de vânt, constatarea daunelor cauzate de zăpada moale în pădure, prin ruperea vârfu­rilor în arborete, constatarea daunelor cau­zate iarna de vânturile periculoase, prin doborâri în fâşii de arborete, constatarea urmelor de vânat pe zăpadă şi pe sol: vulpe, vidră, lup, cerb, ciută, căprioare, pisică, râs, jder, etc. De asemenea, despre ieslea pentru hrana cervidelor iarna, popuri pentru hrana iepurilor.

Elevii vor desena în caietele de practică daunele cauzate de intemperiile iernii, cât şi urmele vânatului, apoi instalaţia de hrană pentru cervide şi pentru iepuri. Pentru examinarea caietelor şi susţinerea practicii de iarnă se rezervă două zile din luna martie 1925.

Lucrări practice de primăvară, lunile martie-aprilie

În fiecare an, în pepiniere, elevii participau la scosul puieţilor de răşinoase, sortarea, legarea şi păstrarea la gheţărie; scosul puieţilor de foioase – toaletare, sortare, legare şi păstrare la gheţărie. Apoi, movila de compost şi prelucrarea cu hârleţul. De asemenea, pregătirea tarlalelei pepi-nierei după scoaterea puieţilor: nivelare, tasare cu vălătucul, îndreptarea taluzelor, însămânţarea la tarla sau la strat.

Transportul puieţilor cu vehicule: se efectua încărcarea stratificată în muşchi ud, descărcarea şi păstrarea în gheţărie până la plantaţia definitivă.

Plantarea definitivă se exersa la parchet. Gaura-cuib era de 40 x 40 x 30 cm, pământul în două părţi. Succesiunea operaţiilor: umplerea găurii, răsfirarea rădăcinilor pe moviliţă, acoperirea rădăci­nilor cu pământ, îndesarea pământului pe rădăcini cu pumnii, din lateral, controlul prin smulgere uşoară, ligheanul pentru apa de ploaie, plantarea la adâncime normală; plantarea prea adâncă şi plantarea superficială.

Apoi, se urmăreau amestecurile de spe­cii la plantare: amestecul intim cu două, trei sau patru specii, una după alta, amestec ul în grupe de arbori, 10-20 puieţide aceeaşi spe­cie, amestecul în pâlcuri, 20-50 puieţi din aceeaşi specie, amestecul în ochiuri de arbori, 50-100 puieţi de aceeaşi specie forestieră. Amestecurile bune: la dealuri (coline mici şi coline mari) – 3 foioase şi 2 răşinoase, la munţi mijlocii – 3 răşinoase şi 2 foioase, la munţi înalţi – 5 răţinoase şi 2 foioase.

Densitatea plantaţiei la hectar se făcea în funcţie de regim şi tratament. Pentru regimul codru, cu ciclu de producţie de peste 80 ani, densitatea normală era de 3500 puieţi/ha. Aceştia, prăşiţi primăvara, până la vârsta de cinci ani, dau o creştere viguroasă, care trece repede la stadiul de rărirea masivului prin curăţiri şi rărituri.

Lucrări practice de vară

Lucrările pentru vânat constau din: pregătirea fânului pentru cervide (o căpiţă

ca exemplu), construcţia şi aşezarea ieslei sub paza şefului de canton – în loc ascuns (un exemplu), prăşitul unei culturi (un exemplu).

Se realiza apoi prelucrarea movilei de compost cu adaosuri – praf de var, bălegar de grajd, buruiene uscate, praf de pe drum şi realizarea de frunzare pentru cervide: (2-3 snopi de exemplu), sare pentru căprioare şi cerbi (exemple), popuri cu otavă şi gulii pentru iepuri (exemple). Apoi: îmbrăcarea trunchiurilor de răşinoase (molid şi brad) în stadiul de păriş – prăjiniş cu cetină (de brad sau de molid) contra cervidelor, care rod coaja (10 exemple).

Urmau metode de vânătoare. La iepuri: vânătoarea cu bătaie, controlul actelor la vânătorii oaspeţi, linia trăgătorilor şi a locurilor de pândă individuală, linia bătăiaşilor cu conducătorul lor, semnalul de începere a bătăii, semnalul de oprire a focu­rilor. Apoi, expunerea vânatului doborât, împărţirea vânatului de către un vânător înaintat în vârstă, cu un trecut vânătoresc, focul vânătorilor.

Pânda pe marginea pădurii – toamna – când iepurii se retrag seara la adăpost. Pândă din vulpărie – la vulpe şi lupi – aceasta e un adăpost subteran, iarna, pe malul unui pârâu; jos e un cadavru (de cal), vânătorul din adăpost ocheşte vulpea sau lupul care devorează din cadavru noaptea.

Pânda strecurată – la iepuri şi la răpitoare. Vânătorul se strecoară pe nesimţite, în mici salturi cu arma în mâini, cu opriri din timp în timp. Vânatul se simte în deplină siguranţă, nu-l simte pe vânător, care trebuie să aibă vântul bun (dinspre vânat).

Pândă la cerb prin imitarea boncănitului: imitarea se face cu scoica sau cu cilindrul lămpii de gaz. Cerbul solitar consideră aceasta ca o chemare la luptă. Se mai urmăreau pândă la căprior când trece la apă sărată şi pândă în salturi la cocoşi de munte.

Importanţa învăţământului practic şi a excursiilor ştiinţifice în cultura pădu­rilor

Pe teren trebuie să se cunoască bine toate speciile forestiere din raza ocolului sil­vic: speciile principale, care formează arborete cu speciile secundare, de asociaţie. Schimbarea speciilor principale din staţiunea ocolului silvic, este o greşeală gravă în cultura pădurilor.

De asemenea, trebuie să se cunoască cubajul arborilor în picioare, pentru determinarea creşterilor la ha/an, din care se deduce posibilitatea pădurii.

Este necesar să se cunoască daunele cauzate pădurii de vânt, insecte, ciuperci, delicvenţi şi de efectivul supranumerar de cervide, precum şi tehnica hrănirii cervide- lor în timpul iernii, în folosul culturii pădurilor.

Instrucţia practică din excursiile ştiinţifice pe teren are o importanţă deosebită pentru educarea elevilor forestieri pentru a activa în cadrul ocolului silvic.

Noţiuni de amenajare

Apele stagnante se scurg prin şanţuri drenante: şanţuri principale, şanţuri secundare, şanţuri mici. Şanţurile de drena­re sunt umplute cu pietre sau cu prăjini de arin ca să nu se surpe. Terenul salvat se populează cu puieţi de anin şi butaşi de salcie albă. Panta şanţurilor e de 1-2%. (figură în caietul de practică).

Şanţul de hotar are o lărgime, la suprafaţă, de 2-3 m, este adânc de 1-1,5 m, iar la bază 0,5-1 m. Panta: 0,5 – 1%. Pe teren înclinat nu se sapă şanţ. Linia de proprietate este la jumătatea lăţimii fundului, pământul se aruncă pe ambele maluri (figură în caiet).

Movila de hotar, cu bornă, arată unghiul închis de aliniamente. Sub bornă se pune sticlă sau cărbune, ca semn de hotar nealterabil. Ca să nu se surpe, movila se îngrădeşte cu gard de nuiele (figură în caiet).

Pâraiele pădurii sunt corectate prin cleonaje şi gabioane, care consolidează malurile, iar fundul acestora e pavat în ciment, cu panta de 0,5-1%. Din loc în loc, panta e întreruptă prin căderi (cataracte). Malurile pârâului sunt plantate cu salcie şi plop (figuri în caiet).

Izvoarele pădurii de pe lângă drumuri sunt curăţate şi amenajate pentru drumeţi şi excursionişti, cu laviţe şi ulcioare pentru apă potabilă (figuri în caiet), situate la umbra arborilor.

L i n i i l e d e a m e n a j a r e a p ă d u r i l o r. Liniile somiere despart seriile de parcele, sunt largi de 8 m şi lungi cât ţine pădurea sau până la un semn distinct natural (pârâu, coastă pripurie, perete muntos etc.). În prin­cipiu, ele se deschid în masiv de la sud spre nord, poartă un număr curent, cu denumirea literelor mari din alfabet, pe borne de piatră sau de lemn rezistent la putrezire (stejar, larice, pin). Numărul parcelei din faţa bornei e trecut sub linia de fracţie. La întâlnirea a două parcele, fracţiunea poartă două numere despărţite prin linie verticală (se trece în caiet).

Liniile somiere sunt totdeauna deschise şi curăţate de vegetaţia lemnoasă. Ele pot servi ca drum de scoatere din parcelele exploatate şi despart seriile de parcele în curs de exploatare, numite blocuri de tăieri.

Liniile somiere împart pădurea în porţiuni mari, care se împart apoi în porţiuni mai mici, numite parcele de pădure. Liniile care împart pădurea în parcele se numesc linii parcelare. Aceste linii cu capetele lor leagă două linii somiere. Capetele liniilor parcelare merg perpendicular pe liniile somiere. Liniile parcelare au lăţimea de 4 m şi direcţia est-vest. Pe locurile bântuite de vânturile periculoase nu se deschid. Ele poartă borne de piatră sau de lemn rezistent la putrezire, aşezate pe partea de unde încep tăierile. Aceste linii despart şirurile de tăieri. Bornele poartă numărul curent, linie de fracţie şi numărul parcelei din faţă. La întâlnirea a două parcele, numerele acestora se despart prin linia verticală.

La exploatarea arboretului din parcelă, lotul de tăiere se aşează pe latura mai lungă a parcelei, care latură formează frontul exploatării, latura mică fiind pasul exploa­tării. Pasul exploatării e îndreptat contra vântului de vest, care se deschide câte puţin. Uneori, acest vânt înlesneşte regenerarea pădurii în mod natural.

Bornele de pe linii se aşează pe locuri mai ridicate, ca să fie văzute de la un semn la altul. Lăţimea bornei pe linia somieră arată nord-sud, iar pe linia parcelară, est- vest, pentru orientare în pădure.

Arboretul şi cultura acestuia, formează baza amenajamentului unei păduri. Arboretul e cea mai însemnată unitate din amenajarea pădurii. El constă din specii principale adecvate staţiunii. Natura a creat pădurea cu arboretele ei şi le-a menţinut, de aceea, silvicultorul trebuie să le păstreze naturale, să ajute natura la desăvârşirea operei sale magnifice, prin depresaje, curăţiri şi rărituri, până la tăierile de regenerare ale pădurii.

Venerabilii noştri dascăli, de la catedră zic: “în voi văd îngrijitorii pădurilor de mâine!”

Prin arboret înţelegem o porţiune de pădure, formată din una sau mai multe specii, având acelaşi regim şi acelaşi tratament, aceeaşi vârstă şi aceeaşi consistenţă. Noi ajutăm natura la dezvoltarea arboretelor sale prin lucrări de îngrijire – depresaje şi curăţiri, prin rărituri şi creare de spaţiu vital pentru fiecare individ, prin apărarea de calamităţi, până la vârsta de exploatare.

De aceea, când zici silvicultor, zici un îngrijitor al arboretelor pădurii. Suprafaţa ocupată de un arboret este de la 0,25 ha în sus. Sub această suprafaţă sunt ochiurile, pâlcurile şi grupele de arbori. Dacă se schimbă una din cele patru condiţiuni, atun­ci avem un arboret nou.

Pe teren, hotarul dintre două arborete se înseamnă prin cioplaje pe arborii mărginaşi, ca să se vadă bine de la un semn la altul. Cioplajele se fac pe arbori de mică valoare; dacă se şterg prin calusare, se renovează.

Pe hărţile de amenajare suprafaţa ocupată de arborete se înseamnă prin litere mici ale alfabetului. De exemplu: 20 a, b, c înseamnă că în parcela 20 avem ca subpar- cele arboretele a, b, c. Suprafaţa fiecărui arboret este trecută în cartea amenajamentului, împreună cu descrierea arboretelor din subparcele.

Ciclul de producţie şi clasele de vârstă. Ciclul de producţie reprezintă numărul de ani de la regenerarea unei păduri până în momentul exploatării acesteia. Acesta variază în funcţie de speciile principale şi în funcţie de regimul care se aplică pădurii.

Pădurea de crâng are ciclul de producţie de 20 ani, pădurea de zăvoi de luncă (plop, salcie) tratată în codru are ciclul de producţie de 60 ani, pădurea de şleau (gorun, fag, frasin) de la podgorii are ciclul de producţie 80 ani, pădurea de la coline de fag, brad şi molid are ciclul de producţie de 100 ani.

Ciclul de producţie se împarte în clase de vârste. Clasa de vârstă e numărul de ani necesar unui stadiu de dezvoltare. La codru avem : 1-20 ani – stadiul seminţişului, 20-40 ani – stadiul prăjinişului, 40-60 ani – stadiul codrului mijlociu, 60-80 ani – stadiul codru­lui matur, 80-100 ani – stadiul codrului bătrân. La fixarea ciclului de producţie şi a claselor de vârstă se ia în considerare staţiunea în care se lucrează, perioada de regenerare a speciilor forestiere, cât şi peri­oada stadiilor de dezvoltare ale acestora.

Construcţiile forestiere pentru paza şi exploatarea într-un ocol sil­vic. Ocolul silvic se împarte, ca suprafaţă, în cantoane de pază şi de protecţie. Acestea sunt conduse de către pădurari, sub îndru­marea unui tehnician silvic. Deci pădurarii, tehnicienii silvici şi şeful de ocol trebuie să păzească şi să protejeze pădurea, să o ocrotească, să o parcurgă în toate direcţiile, ca un bun încredinţat spre exploatare. Ei au nevoie de poteci de picior, de drumuri de scoatere a masei lemnoase şi de drumuri şoseluite în toate colţurile ocolului silvic.

Poteca de pază şi protecţie din cantonul forestier este un drum de picior, parcurs de organele silvice. Are lăţimea de 1-2 m, trece prin locuri închise, ascunse publicului, cu o lungime cerută de paza pădurii. Fiecare potecă poatră un număr curent, cunoscut de şeful cantonului.

Potecile străbat arboretele din stadiul de seminţiş, până la codru bătrân. Obstacolele sunt înzestrate cu punţi sau se evită din cale prin înconjurare. Trasarea potecilor în teren se face de către un tehnician, ajutat de pădurarul cantonului. Săparea şi prelucrarea terenului se fac în zile de lucru, cu plata în permise pentru lemne de foc. Ocolul silvic lipsit de asemenea poteci este “dezorientat”, fără pază eficace şi fără control. Legat de acest subiect, figura din caiet va fi o punte peste pârâu.

Pe drumul de scoatere, provizoriu (vara pe solul uscat, iarna pe zăpadă) se scoate toată masa lemnoasă din rărituri şi din pro­duse accidentale. Drumul de scoatere e lipsit de şanţuri. Pe locurile ude se aşterne o podină din traverse. În terenul accidentat, cu pâraie şi viroage, se construiesc podeţe provizorii.

Podeţele de furci traversează obstacolele de mică deschidere (3-6 m). În malurile pârâului, pe ambele părţi, se îngroapă furci din prăjini solide. Acestea se leagă sus în- tr-o longrină în formă de coamă. Furcile formează două table ca de acoperiş, când se acoperă cu cetină şi crăci. Acestea se umplu apoi cu pământ, la nivelul drumului de scoatere. Pământul se varsă în straturi bătute cu maiul, după care se lasă timp de tasare. Podeţul pe furci suportă încărcături uşoare, până la o tonă şi durează 3-5 ani.

Podeţele pe babe îngropate în maluri se construiesc atunci când deschiderea obsta­colului este mai largă (6-10 m). Pe babe se aşează urşii, cu podea din dulapi şi cu parapete.

Drumurile şoseluite, pentru vehicole grele, au o deschidere de 4-6 m şi şanţuri de scurgere. Mijlocul drumului este bombat pentru scurgerea apelor, iar la traversarea pâraielor acestea sunt deservite de poduri de lemn. Pentru încrucişarea vehicolelor, din loc în loc sunt prevăzute lărgiri speciale, numite popasuri.

La aceste drumuri distingem: şanţurile pavate, acostamentele pentru pietoni, patul drumului, care este împietruit. Împietruirea drumului – balastrarea – constă din trei stra­turi. Stratul de jos, prima balastrare, este alcătuit din pietre mari, numite pavele, de 10-15 cm diametru. Stratul următor constă din pietriş mare (de 8-10 cm), peste care se varsă ultimul strat de pietriş mic (5-6 cm). Peste acesta se varsă stratul de nisip şi se tasează cu cilindrul compresor, astfel încât mijlocul drumului să rămână bombat, pen­tru scurgerea apelor. Panta drumurilor şoseluite nu depăşeşte 6%, iar zona acestor drumuri prin pădure se menţine liberă, 20 m la dreapta şi la stânga de la axul drumului.

La traversarea cursurilor de apă, dru­murile şoseluite sunt servite de poduri de lemn. La un pod de lemn distingem: capetele podului, numite pilaştri, contrafor­turile sau culeele podului, care sunt cons­truite din lemn sau din zid cu pereţi solizi, pe care se aşează babele podului. Urmează apoi paleele podului – jugurile de pod. Un jug de pod constă din stâlpi de pod – piloni înfipţi în cursul apei, iar sus, sunt încastraţi în babele podului. Distanţa între două juguri se numeşte plasă de pod. Pe babe stau urşii podului, care sunt grinzi groase, din buşteni de răşinoase. La partea de jos, urşii sunt întăriţi prin chingi puternice, prinse cu buloane de fier, ca să nu oscileze la trecerea vehiculelor.

Pe urşi se aşază podeaua podului, cu parapete. Longrinele, de ambele părţi ale podului, numite şi “apără roată”, separă partea carosabilă de acostamentele pentru trecerea pietonilor.

La un parapet distingem mâna curentă, adică longrina ţiitoare pentru mâini şi longrina întăritoare, mai jos, care fixează parapetul pe stâlpuşori; aceştia sunt fixaţi prin contrafişe în podeaua podului.

Revizuirea amenajamenului. Amenajamentul unui ocol silvic este conceput şi realizat pentru o decadă (10-12 ani) din ciclul de producţie. Tot la sfârşitul acestei perioade, comisia de amenajare face revizuirea aplicării corecte a lucrărilor prevăzute în decada trecută. După această revizuire, comisia procedează la alcătuirea studiilor pe teren a noilor arborete, care au evoluat în cursul deceniului trecut.

În urma tăierilor de parchete au apărut noi regenerări, din seminţişurile naturale şi noi culturi din plantaţii. Vârsta de zece ani a schimbat stadiile de dezvoltare a arbo- retelor. Consistenţe noi se observă la toate arboretele în urma răriturilor aplicate, care ne oferă produse secundare, etc. Vedem pe teren că vârsta a schimbat stadiile de dzvoltare, iar lucrările culturale au schimbat consistenţa arboretelor.

Comisia de amenajare studiază noile arborete: le descrie, stabileşte noua posi­bilitate pentru noua decadă din calculul creşterilor anuale, arată pe teren şi în cartea noului amenajament, care sunt arboretele în rând de tăiere şi de regenerare din noua decadă, lucrările de îngrijire în seminţişuri, desişuri, părişuri, prăjinişuri etc.

Din vechiul amenajament rămâne neschimbat studiul staţiunii forestiere, solul şi climatul pădurilor din ocol, vânturile dăunătoare şi direcţia acestora (cu săgeata roşie pe hărţi), studiul speciilor principale cu arborii de asociaţie, regimul şi tratamentul care se aplică acestor specii, ciclul de producţie al speciilor principale. Pe teren: hotarele de proprietate ale ocolului silvic şi harta ocolului, hărţile cantoanelor silvice, parcelele de pădure cu liniile somiere şi cu liniile parcelare, construcţiile forestiere, casele cu dependinţele lor, instalaţiile de transport a lemnului pe apă, registrul comemorativ.

Revizuirea amenajamentului reprezintă refacerea dispoziţiilor sale pentru noi veni­turi. Amenajamentul, în perioada unui ciclu de producţie, se revizuieşte de 5-12 ori, după mărimea ciclului. Se prescriu noi exploatări, noi produse principale, noi produse secundare şi noi regenerări ale arboretelor. Prin revizuire se obţin noi surse de venituri din exploatarea permanentă a pădurilor. Veniturile produselor secundare, din rărituri şi din accidentale ajunge uneori a fi jumătate din masa lemnoasă a pro-duse- lor principale.

De exemplu: s-a regenerat pădurea cu 3500 puieţi/ha. La exploatarea definitivă (la terminarea ciclului de producţie) s-a ajuns la circa 800 arbori/ha, care dau circa 400 m³/ha, ca produs principal. Răriturile şi extragerea arborilor accidentaţi, se adaugă ca produs secundar, de 200 m³/ha. Aceasta înseamnă că produsul global de pădure la hectar dă un venit de masă lemnoasă în cursul unui ciclu de producţie de 600 m³/ha. Pădurea amenajată este o pădure perma­nentă, iar veniturile ei sunt venituri inepui­zabile.

Operaţiunile aplicate în ocoalele silvice pentru arboretele de clasele I şi II de vârste (1-40 ani): prima rărire reprezintă depre- sarea seminţişurilor prea dese, la câţiva ani după tăierile de regenerare. Se execută cu foarfeca forestieră, acolo unde se văd pâlcuri de seminţiş, în tot timpul verii. Se taie vârfurile speciilor noi, în fâşii late de 0,5 m. Se lasă, alternativ, seminţişul de viitor, în benzi de 0,5 m.

După o pauză de 3-4 ani se face curăţirea seminţişului de speciile moi; acum seminţişul are înălţimea până la brâu. Din acesta apare plopul şi salcia căprească, mesteacănul, etc. La extragerea acestora, solul rămâne acoperit şi bine umbrit. Golurile înierbate, de 2-3 m², care includ specii moi, se lasă necurăţate, urmând să fie umbrite în continuare până când arboretul de viitor captează şi aceste goluri. Curăţirea seminţişurilor se execută vara, cu ocazia prăşitului speciilor de valoare. La această operaţie se face uz de un cosor mare sau de un topor uşor. Operaţiile se lasă în sarcina muncitoarelor instruite, ele fiind mai silitoare şi mai sprintene.

Răriturile: seminţişul este în stadiul de masiv, are înălţimea omului sau mai mult. Fiecare specie îşi cere spaţiul ei vital pentru extragerea sevei din sol, a luminii solare şi a bioxidului de carbon din aer. Silvicultorul vine în ajutorul naturii şi răreşte desişul (această operaţie este făcută de un muncitor cu experienţă). Acesta inelează mai întâi cu vopsea circa 500/ha arbori de viitor, repartizaţi pe întreaga suprafaţă în mod uniform. Pe lângă aceştia, revine a doua oară şi însemnează arborii prea deşi, care urmează să fie scoşi, cu condiţia ca solul să rămână acoperit.

Suprafaţa astfel lucrată o supune tehnicianului spre verificare şi control. Când tehnicianul constată că lucrarea este de calitate, din suprafaţa întreagă pe o mică porţiune de circa 250 m² se aplică răritura martor, care se supune spre aprobare şefului de ocol. Acesta verifică întreaga lucrare şi răritura martor şi aprobă aplicarea răriturii de jos. Răritura se execută de către muncitorii supravegheaţi de şeful cantonu­lui.

Din răritura clasei I de vârste (1-20 ani) rezultă pari, stachete, lemn de celuloză şi de construcţie. Vânzarea se face la metru cub, la grămadă, sau pe număr de bucăţi, după tariful de preţuri. La fel se procedează şi la arboretele din clasa a II-a de vârste (20-40 ani), unde rezultă lemn de construcţie şi de foc (bârne).

Ocolul silvic şi vânatul până în 1948

După primul război mondial, Ad­ministraţia Fondului Bisericesc dispune de întreg vânatul pădurilor sale. Toamna înce­pând cu luna octombrie, ocoalele silvice executau vânători oficiale, obligatorii. Vânatul doborât se vindea populaţiei, iar banii se încasau de către ocoalele silvice, ca venit din produsele accesorii ale pădurilor.

La aceste vânători se invitau în mod obişnuit autorităţile Administraţiei Fondului bisericesc, să participe ca oaspeţi. Vână­toarea se execută după toate regulile vânătoreşti, cu tot fastul unei serbări câmpeneşti, în cinstea zeiţei Diana, ocro­titoarea vânatului util, cu focul vânătorilor, gustare, poveşti vânătoreşti după baronul Munchausen …

Vânătorii amatori, după achitarea taxei unui cerb, căprior sau cocoş de munte, se prezentau la ocolul silvic de unde erau conduşi la locul vânatului achitat.

Forestierii, şefi de cantoane silvice, aveau dreptul să vâneze răpitoarele din cantonul de pază: lupi, râşi, pisici, vulpi, jderi, vidre etc. Ei se prezentau la cancelaria ocolului cu vânatul doborât, plăteau taxa iar blana răpitoarei le aparţine lor. Pentru lupul doborât se dădea şi un premiu.

După încheierea vânătorilor din oficiu, şefii de cantoane prezentau efectivul de vânat existent în cantoanele lor, potrivit unui model imprimat.

Practica forestierilor la cancelaria ocolului silvic timp de doi ani

Şeful ocolului silvic avea dreptul să angajeze la serviciul de cancelarie încă doi practicanţi silvici (“vulpoi de birou”), pe lângă forestierul de birou. Aceştia trebuiau (până la războiul mondial) să cunoască limba germană vorbit şi scris, să aibă la bază patru clase de gimnaziu, să fie sănătoşi.

În cancelaria ocolului aveau următoarele atribuţiuni : (i) condica poştală de primire şi de expediţie a ocolului silvic; (ii) verificarea carnetelor de cubaj depuse de şefii de canton; (iii) cunoaşterea dosarelor ocolului silvic; (iv) eliberarea permiselor la culesul fructelor de pădure (fragi, smeură, bureţi etc.); (v) verificarea întocmirii proceselor verbale depuse la cancelarie de organele externe – de delict şi flagrant delict silvic, de delict de vânătoare (braconaj); (vi) însoţirea şefului de ocol la controlul cantoanelor silvice.

Aceşti practicanţi silvici erau plătiţi de ocol ca zilieri permanenţi şi ajutau în cance­larie pe forestierul de birou. După împlinirea a doi ani de serviciu, şeful ocolului silvic le făcea recomandare pentru admitere în Şcoala Silvică de Forestieri.

Practicanţii silvici respinşi la examenul de admitere în şcoală se prezentau la ocolul silvic de origine, iar şeful ocolului silvic îi trimitea să facă practică la un şef de canton mai înaintat în vârstă, ca ajutor în serviciu.

Practica forestierilor, la şeful bătrân al unui canton silvic

Aici şeful de canton se serveşte de aceşti “vulpoi” la inventarierea buştenilor fasonaţi în canton, la inventarierea lemnului de foc în steri, la calcularea volumului cu ajutorul tablelor de cubaj, la trasarea potecilor de pază ale cantonului silvic, la aşezarea sării pentru cervide, la stârpirea răpitoarelor cu capcane, la pregătirea frunzarelor şi a fânului pentru cervide, la pregătirea hranei penmtru mistreţi, la ieşirea din bârloage primăvara, la pregătirea ogoarelor pentru paseri, la jupuirea vânatului, la tranşarea cărnii de vânat, la albinărit, la grădina de zarzavat, la prepararea vinului din fructe de pădure (din fragi, zmeură, mure, fructe de trandafir sălbatic etc.). Vedem astfel cum forestierii de ieri concurează în practică cu elevii silvici de astăzi şi cu cei de mâine.

Ţinuta în serviciu a unui forestier, şef de canton silvic, în 1914

În timpul serviciului, forestierul are următoarea ţinută: bocanci pentru munte, ciorapi groşi, împletiţi cu ingliţa, lungi până sub genunchi, pantaloni bufanţi din stofă, loden sau ştruc, vestă verde cu nasturi mici, din corn de cerb, ceas de serviciu – Roskopf patent, cu lanţ din metal alb, haină forestieră din loden tirolez, pălărie de vânător, decorată cu păr de mistreţ, moţ, pelerină din loden verde, cu nasturi din corn de cerb, taşcă de serviciu cu insigne vânătoreşti, în care poartă condica de serviciu şi unde scrie ocupaţia în serviciu de fiecare zi şi delictele silvice şi de braconaj, armă de vânătoare, centura cu cartuşe, bastonul de munte, un câine de vânătoare – baset la vizuină.

Această ţinută îl distinge pe forestier în pădure şi în public, îi dă aspectul de silvicultor şi prestigiul cuvenit unui specialist în cultura pădurilor.

(va urma)