Începând cu acest număr, în cadrul rubricii “Restituiri” începem prezentarea unor fragmente dintr-un manuscris aflat în biblioteca Staţiunii Experimentale de Cultura Molidului Câmpulung Moldovenesc: “Povestiri din viaţa mea”, aparţinând silvicultorului bucovinean Nicolae Paşcovici (1895-1986), cunoscut mai ales ca autor al unor lucrări de specialitate, cum sunt cele despre molidul de rezonanţă şi dicţionarul forestier german-român lucrare singulară în literatura forestieră română.

Martor a numeroase evenimente, remarcabil întipărite în memorie şi trăite de-a lungul unei vieţi aprope centenare, autorul evocă amintirile legate de anii de gimnaziu petrecuţi la Suceava, prin aspectele din primul război mondial, la care a participat personal, apoi prin anii de facultate de la Şcoala Superioară de Silvicultură din Bucureşti – pe atunci la pionierat, cu Marin Drăcea proaspăt asistent, alături de întreaga pleiadă a personalităţilor din silvicultura românească a vremii apoi al doilea război mondial, serviciul la Ocolul silvic Frasin şi nu în ultimul rând cele legate de Şcoala de Brigadieri Silvici de la Rădăuţi, unitate ce a purtat amprenta personalităţii sale, recunoscută la acea dată prin seriozitatea şi profesionalismul pregătirii elevilor, mulţi din ei reprezentanţi de cinste ai silviculturii bucovinene.

Am considerat important, pentru o revistă cu profil forestier, prezentarea unor evenimente strict legate de viaţa silvică românească unele, paginidocument de la începuturile acesteia chiar dacă manuscrisul merită citit şi chiar publicat înîntregime, oferind celui ce îl parcurge o lectură interesantă.

* * *

(…) Informaţuni referitoare la Şcoala Superioară de Silvicultură din Brăneşti

La Ministerul Agriculturii aflu ştirea că această şcoală, înainte de războiul mondial, a activat în localul ei propriu din Brăneşti; în timpul războiului, a ars şi puţina zestre, şi care acum se află în acest minister.

Ultimul director al acestei şcoli a fost N.G. Popescu, cu studii la Sorbona. Studenţii şcolii purtau uniformă verde, ca cei de la Sorbona, la cămin domina disciplina militară, se studia din cursuri litografiate, iar şcolarizarea dura trei ani. Studenţii merituoşi erau susţinuţi prin intermediul unor burse de stat. Învăţământul la clasă se ţinea între orele 8-13, cu pauze de recreere. Anul şcolar era împărţit în trei trimestre şi se încheia în septembrie, odată cu susţinerea şi examinarea lucrărilor practice din caiet.

Vacanţa de vară era destinată lucrărilor practice la ocolul silvic din apropierea domiciliului studentului, acestea urmând a fi trecute “pe curat” în caietul de lucrări. Fiecare student primea de la cancelarie un asemenea caiet, întocmit corespunzător obiectelor de studiu ale fiecărui an. Caietul de lucrări practice se susţinea şi se examina în toţi anii de şcolarizare. El este oglinda fiecărui student, de aceea, când zici student la Silvicultură, te gândeşti la lucrările din caiet …

Informaţuni referitoare la Şcoala Superioară de Silvicultură din Bucureşti

Şcoala Superioară de Silvicultură din Bucureşti, promoţia 1918-1921, urmează programul şcolii din Brăneşti, schimbându-şi numai sediul şi directorul. Fostul director N.G. Popovici trece la pensie, fiind înlocuit cu profesorul de exploatarea pădurilor, Nicolae Saegiu.

Cancelaria şcolii funcţionează în clădirea Ministerului de Agricultură, iar căminul studenţilor este la Liceul Sfântul Sava, str. Ştirbei Vodă. Cursurile încep la 15 noiembrie 1918 şi se încheie la 14 mai 1919; iunie, iulie şi august 1919 vacanţă şi lucrări practice la ocolul silvic, apoi 1-5 septembrie 1919 încheierea lucrărilor practice şi predarea caietelor la cancelarie (pentru susţinere şi examinare), 6-15 septembrie 1919 susţinerea şi examinarea lucrărilor practice şi afişarea mediilor, 16 septembrie 1919 începerea noului an şcolar 19191920. Promoţia de studenţi 1918-1921 este o promoţie de tineri veniţi de pe fronturile de luptă, considerent de care se ţine seama la examene (…).

Transformarea ofiţerului de front în student la Silvicultură

… O transformare foarte dificilă pentru mine, deoarece condiţiile nu erau favorabile şi nici avantajoase: la tot pasul lipsuri, greutăţi. Însă prin străduinţă şi perseverenţă omul pe toate le învinge.

Labor improbus omnia vincit. Omului îi este dat să lupte cât e tânăr, să-şi lărgească orizontul cunoştinţelor. Idealul fiecărui muritor este să creeze ceva de folos generaţiilor viitoare, să deschidă un drum nou în progresul culturii, să scrie câteva rânduri pentru înnobilarea inimii omeneşti.

Mitimur inveti tum, semper cupimusque negata. Tindem spre un ideal şi toată viaţa dorim o situaţie mai bună pentru generaţiile viitoare, la care noi nu mai putem să ajungem …

Procedez la transformarea exteriorului meu: hainele militare le prefac la croitor în haine civile, cumpăr ghete uşoare ca pentru Bucureşti, îmi opresc fumatul.

Mă înscriu la Şcoala Superioară de Silvicultură ca student în anul I, îmi cumpăr cărţi şi cursuri litografiate pentru studiu, pe colegii de studii mi-i fac prieteni prin mici atenţii şi sunt cu ei în bune relaţii.

Cu aceste pregătiri, m-am transformat în student silvic, aşteptând deschiderea învăţământului la data de 15 noiembrie 1918.

Transformarea interiorului meu o fac lent, dificil, cu remuşcări şi nostalgie. Două figuri obsedante mă urmăresc la tot pasul: ofiţerul de front şi studentul din Viena. Cum să scap de ele ?

Mă gândesc la munca mea de patru ani în armată. În cameră, singur, stau de vorbă cu mine: dacă rămâneam între cadrele armatei, la Regimentul 64 Infanterie Bistriţa, la îndemnul colegului meu Bubi Reus, nu era bine ? Să fi rămas ca student în Viena, la Silvicultură, nu era bine ? Am căutat mai bine: iacă, am aflat, la Bucureşti … La tot pasul, lipsuri şi necazuri …

La gimnaziul din Suceava am învăţat să trăiesc modest, să trec peste toate lipsurile şi necazurile vieţii. Parvo vivere! Să ajung la destinul meu, croit de soartă: muncitorul fără lipsuri şi necazuri nu poate trăi, e mort.

Adio vouă figuri obsedante de ofiţer şi de student la Viena! Adio frontului italian de pe Elferşarte, Altştein, Passubio, Adamello cu Pascuale şi Cevedale! Adio vouă gheţarilor care înghiţiţi în abisuri vieţile omeneşti! Adio vouă camarazilor: Sardingar, Weinberger şi Osterer, care m-aţi instruit pe front! Adio vouă, colegilor de comandă la front: Nadler şi Rico Lorenzi, prieteni şi cântăreţi! Adio ţie front galiţian, cu botezul tău de foc de la Zlaciov Hliniţa! Adio la tot trecutul meu din cadrul armatei, pentru că eu m-am transformat definitiv şi sunt student silvic.

Deschiderea cursurilor în Amfiteatrul Bibliotecii Universităţii Bucureşti

Studenţii anului I, circa 45, în bănci, aşteaptă deschiderea fastuoasă a cursurilor. Intră directorul şcolii N. Saegiu cu catalogul sub braţ, urmat de doi profesori şi doi asistenţi. Studenţii, în picioare, ovaţionează îndelung. Directorul citeşte numele studenţilor înscrişi în anul I şi arată că aceasta este prima promoţie de după război, cu studenţi veniţi de pe fronturile de luptă pentru patrie, trecuţi prin botezul focului, răniţi şi bolnavi din spitale … Aplauze îndelungate.

*

* *

Şcoala din Brăneşti a ars în timpul războiului, deci nu avem local propriu. Ni s-a pus la dispoziţie un amfitetru al Bibliotecii Universităţii.

Prelegerile se vor ţine între orele 8-13; primul trimestru durează de la 15.XI. 1918 la 15.I.1919, al doilea trimestru 16.I.15.III.1919, al treilea treimestru 16.III.15.IV.1919. Studenţii buni la învăţătură vor fi bursierii statului, cu o bursă de 300 lei lunar. Vacanţa personală, între 16.IV. şi 16.VII.1919. Lucrările practice la ocolul silvic apropiat: 16.VII.-15.IX.1999. Încheierea anului şcolar se va face după depunerea caietelor de lucrări practice, acestea urmând a se susţine şi examina între 16.IX.30.IX.1919. Aplauze îndelungate.

*

* *

Urmează la cuvânt profesorul de cultura pădurilor, N.G. Popovici, aflat în curs de pensionare. Acesta, între altele, spune cu înflăcărare: “… în voi văd păduri de stejar şi de gorun amenajate şi bine îngrijite, văd pepiniere forestiere cu puieţi viguroşi, careţi iau ochii privindu-i, văd reşedinţe de ocol cu pomi roditori, cu grădini şi straturi, văd gospodari de cultură! Văd întreaga tehnică a culturii pădurilor realizată pe teren, pe baze ştiinţifice, văd natura care se bucură de ajutorul vostru pe care îl oferiţi la realizarea magnificului ei rol ideal: crearea şi întreţinerea pădurii permanente, pentru folosinţa omului! Aplauze îndelungate.

În continuare, vorbeşte profesorul Petre Grunau: “Noi vom studia împreună dăunătorii principali ai pădurilor intemperiile, ciupercile şi gândacii, cât şi mijloacele de combatere a acestor dăunători. Aplauze şi ovaţii.

Dr.ing. Marin Drăcea, asistent la Cultura Pădurilor, arată că, pe lângă acele păduri frumoase de stejar şi gorun menţionate de antevorbitorul său, “mai există în ţară mii de hectare ocupate de nisipuri zburătoare, care cer să fie mai întâi fixate şi apoi transformate în păduri permanente. Specia forestieră pentru fixare e salcâmul, pe care îl vom studia cât mai complet.” Aplauze şi ovaţii.

Inginerul V. Stinghe, profesor asistent la Amenajarea Pădurilor, arată pe scurt modul de reglare a tăierilor şi a regenerării pădurilor, fără ca să pericliteze existenţa lor. Acest mod de reglare a tăierilor se va studia la disciplina sa. Aplauze şi ovaţii.

Cantina studenţilor în 1918-1919

Aceasta a luat fiinţă din iniţiativa Societăţii Doamnelor Române. Domnişoara Pia Brătianu, ajutată de un comitet select, a înfiinţat prima cantină pentru studenţii facultăţilor din Bucureşti; sediul cantinei era în str. Gutenberg, la subsol.

Prima cartelă de masă era pentru zece zile (16.XI.-26.XI.1918), la preţul de 50 lei. La aceasta se servea numai prânzul o ciorbă cu legume şi carne. După zece zile, situaţia s-a ameliorat, cartela pentru prânz şi cină majorându-se la 30 de zile şi la preţul de 300 lei lunar, un mare avantaj în favoarea studenţilor.

S-a realizat şi acest deziderat studenţesc, prin munca perseverentă, gratuită, a domnişoarei Pia Brătianu, ajutată de Comitetul Doamnelor Române. Adio ospătăriilor populare din str. Brezoianu, cu stufatul de praz şi cu iaurtul vostru, că studenţii mănâncă acum mai ieftin şi mai bine la cantina lor!

Cursurile şi frecventarea lor în amfiteatrul universităţii. Examenele trimestrelor I, II şi III, 15.VI.191815.VI.1919

Frecventarea cursurilor se făcea uşor. Fiecare student îşi avea locul său în bancă, profesorul venea din cancelarie cu catalogul clasei, şeful clasei îi spunea absenţele, care se notau în catalog şi care erau ca o notă rea pentru bursieri. Cursurile durau o oră şi jumătate, cu o pauză scurtă. Prelegerile erau scurte, materia condensată şi cu obiecţiune la tehnicitate.

Din perioada trimestrelor I, II şi III s-au scăzut câte 10 zile pentru examene şi încheierea trimestrelor. Studenţii bătrâni, veniţi de pe front, erau examinaţi în mod adecvat cu starea lor psihică. Tinerii bacalaureaţi, veniţi de pe băncile liceelor, se examinau mai detaliat, mai sever, având în vedere că ei asimilau materia mai uşor.

După încheierea trimestrului I s-a afişat

rezultatul examenelor şi lista bursierilor, iar printre aceştia figuram şi eu, cu media 7,17. Media minimă pentru bursă era 7, nota 6 fiind notă de trecere. Bursa elevilor zeloşi era instituită de Casa Pădurilor din Ministerul Agriculturii, în sumă de 300 lei lunar, care se achita nominal.

Tehnica examenelor trimestriale

Pentru încheierea fiecărui trimestru se cere un examen scris şi un examen oral. Examenul scris se dă la obiectele principale: cultura pădurilor, exploatarea pădurilor, staţiunea forestieră şi studiul solurilor forestiere, dendrologie forestieră, topografie forestieră, amenajarea pădurilor, protecţia pădurilor, torenţi forestieri, dendrometrie forestieră.

Nu se dau examene în scris la matematici, chimia lemnului, industria lemnului, meteorologie, climatologie forestieră.

În fiecare trimestru, 80 zile erau destinate pentru prelegeri şi 10 zile pentru examenele în scris şi orale. Pentru cele în scris, studenţii se serveau de tabele dendrometrice şi topometrice, care se primeau de la biblioteca şcolii cu câteva zile înainte de examen, pentru studiul de după amiază.

La fiecare materie, profesorul formula un titlu de teză sintetic, pe care studenţii, între orele 8-13,30 şi după masă îl desfăşurau în clasă, îl treceau pe hârtie de maculator şi apoi pe curat.

Supravegherea examenului scris se făcea de către profesor, ajutat de asistentul său, cu tact şi disciplină. Se permiteau întrebări, consultări şi diverse lămuriri la titlul din teză.

Se punea preţ pe scrisul frumos, pe stilul simplu şi bogat în fraze frumoase şi pe tehnicitatea lucrării. La sfârşitul semestrului, lucrările scrise serveau de model pentru practica din cursul vacanţei de la ocoalele silvice.

Lucrările scrise durau 3-5 zile, iar în restul timpului din perioada examenelor acestea se dădeau oral. Lucrările scrise pe curat se adunau de către şeful clasei sau asistent şi se predau spre corectare profesorului, care punea două note: pentru prezentare, desfăşurarea corectă a subiectului, cu titluri şi subtitluri, scris îngrijit şi corect, fraze convingătoare o notă şi pentru tehnicitatea lucrării a doua notă.

Aceste două note, împărţite la doi dau media lucrării la examenul scris. La prezentare se puneau note mai mari, iar la tehnicitate corectura era mai severă.

La încheierea trimestrului, examenele orale se dădeau cu bilete, prin tragere la sorţi. Trei elevi ocupau prima bancă de la începutul catalogului, ei trăgeau la sorţi şi se pregăteu pentru examinare, prin notarea punctelor principale din subiectul biletului tras. Profesorul chema la tablă studentul pregătit, în locul lui urmând alt student cu biletul său, locurile completându-se ulterior până la ultimul din catalog. La examenul oral poate să asiste întreaga clasă, lăsând libere trei bănci din spatele celor trei studenţi cu bilete trase.

Examenul oral putea să cuprindă şi unele părţi din subiectul tezei scrise, când acestea s-au omis în dezvoltare. La acest examen se ţine seama de prezentarea corectă a studentului: ţinută dreaptă, cu faţa senină, zâmbitoare, haine decente şi curate, susţinerea subiectului pe puncte principale, judicios alese, răspunsuri la discuţii într-un stil simplu, înflorit cu fraze frumoase şi convingătoare.

După terminarea examenelor din ultimul trimestru, studenţii silvici treceau în vacanţa de vară, de la 16.VI-15.VII.1919.

Vacanţa studenţilor silvici, zisă vacanţa personală

Treizeci de zile la părinţi … Vacanţa libertăţii pentru adolescenţii intelectuali, vacanţa plimbărilor, a escapadelor decente şi a orelor fericite, vacanţa refacerii, lipsite de munca intelectuală grea, cu memorizare … De la cancelarie am primit caietele de lucrări practice şi am plecat în vacanţă, la părinţi.

În anul I, am frecventat cursurile şase studenţi bucovineni şi am dat toate examenele cerute: Bucevschi Dragoş, Hulubaş Eugen, Nete Constantin, Oniceag Simion, Paşcovici Nicolae şi Simiganoschi Anton. Pentru lucrările practice noi am ales Ocolul silvic Gura Humorului.

Revederea cu părinţii s-a petrecut repede – ne-am bucurat că ne întâlnim din nou cu împărţirea micilor atenţii la fraţi şi la surori. Mama s-a bucurat mai tare, că sunt sănătos, vesel şi vorbăreţ. Împlinisem vârsta de 24 de ani. Le-am povestit despre şcoala noastră: despre păduri şi despre profesorii ei, despre ce învăţam noi la Bucureşti şi despre aceea că în lunile de vară facem practica la Ocolul silvic Gura Humorului. Le-am mai spus despre viaţa din Bucureşti, cu lustragiii de ghete, cu oltenii cu cobiliţa şi de escrocii care vând lucruri spoite ca aur veritabil. Pe mama o aflu tot aşa cum am lăsat-o în toamnă: mai îmbătrânită, mai adusă de la mijloc, tot la icoanele ei, cu candela care arde la sosirea mea. Se bucură când sosesc şi mulţumeşte lui Dumnezeu de bucuria re-vederii mele. Faţa ei exprimă evlavie şi fericire.

Alte povestiri trăite: istoricul Nicolae Iorga în vizită la Gura Humorului

Tot în timpul verii anului 1919, într-o duminică din iulie, se anunţa că istoricul Iorga viziteză oraşul. El intrase în politică şi probabil că avea treburi cu autorităţile de conducere de atunci.

Cetăţenii şi funcţionarii, aliniaţi de ambele părţi ale şoselei, fac spalierul de trecere pentru acest mare istoric al neamului românesc. Noi, sudenţii, făceam şi noi parte din acest mare spalier. Între rânduri, se şopteşte: trece Iorga, uite, Iorga, ilustrul notru istoric, trece cu delegatul prefecturii.

Când ajunge în dreptul nostru, studentul Oniceag începe cuvântul său: “Bine aţi venit în mijlocul nostru, ilustre istoric al neamului românesc! Noi, studenţii acestui judeţ, aşternem buchete de flori în calea dumneavoastră şi vă urăm din toată inima multă sănătate, spor la muncă şi depline succese în activitate!”

Iorga se apropie, vede cordica “Dacia” pe pieptul vorbitorului şi zice: “De ce vă frământaţi în societăţi adversarii, când noi ne luptăm pentru unire? Mai bine aţi face un centru studenţesc de care să ne putem mândri!

Cu aceasta trece apoi la învăţătorul Gavrilescu, care domină întreg spalierul, în costumul său naţional, ca figură de român sănătos, cu faţa jovială, rumenă şi bine îngrijită, cu plete castanii pe spate şi cu o privire care îţi inspira curaj şi dorinţa de succese în viaţă.

“Aşa vreau să văd pe toţi cetăţenii din Bucovina, ca pe dumneata: sănătos, viguros, frumos şi bine îngrijit … Să ştii că-mi face plăcere să te văd şi simt o bucurie când mă uit la dumneata!”

(…) Lucrările practice silvice în vacanţa de vară (15.VII-15.IX.1919)

de lucru: arpentaj cu crucea de vizare, arpentaj cu echerul topografic gradat. Definiţii şi vocabularul tehnic silvic.

Caietul de lucrări practice

Acesta are formatul unei coale duble şi cuprinde 210 pagini, câte 70 pagini de fiecare an cu vacanţă de practică. Foile sunt groase, pentru scris şi desen. Pe caiet se lucrează numai în tuş. Pagina din stânga serveşte la desenarea figurilor, iar în dreapta se scriu lămuririle necesare.

Caietul de lucrări este oglinda studentului silvic, se păstrează curat, cu scrisul şi figurile frumoase, cu documentări şi multă tehnicitate. Poartă semnătura inginerului responsabil şi a şefului de ocol, a profesorilor care examinează lucrările practice, iar media notelor date la fiecare lucrare scris, desfăşurare şi tehnicitate împreună cu media trimestrelor, dau nota de trecere în anul următor a studentului.

Media unui caiet de lucrări practice bine întocmit valorează tot atât cât media la învăţământul teoretic al celor trei trimestre ale anului de şcolarizare, de aceea, anul de

şcolarizare nu se încheie fără nota la lucrările practice. Odată cu examinarea caietului, profesorul examinează susţinerea celor scrise, cât şi tehnicitatea lucrării, în scris şi în desen tehnic. Se trece apoi la examenul noţiunilor şi al vocabularului tehnic silvic, din caiet, care comportă discuţii şi lămuriri adecvate la materia respectivă.

Prezentarea la Ocolul silvic Gura Humorului pentru practică

Aceasta s-a făcut milităreşte, în şir de raport, cu tact ordonat. Şeful ocolului, Dolejab Fr., un domn bătrân, ceh, dă mâna cu fiecare dintre noi şi ne lămureşte că a citit adresa şcolii din Bucureşti şi că ne recomandă ca responsabil pentru lucrările noastre parctice pe asistentul său Pscheit Rudolf

Inginerul ne conduce în camera alăturată, face cunoştinţă cu noi şi ne invită să stăm la o masă lungă, pentru o consfătuire de lucru. Se dă citire titlului fiecărei lucrări practice, se caută punctele de desfăşurare a lucrărilor şi se face un plan de muncă. La fiecare lucrare practică se fixează câte opt zile de lucru, între orele 8-13. După-masă se redactează notele, în vederea întocmirii caietului de lucrări practice.

Pentru cele cinci lucrări practice s-a conceput planul de realizare în 40 de zile, aşa că pentru redactarea caietelor ne-au mai rămas 10 zile de lucru. Pentru noţiunile şi vocabularul tehnic silvic urmează să ne documentăm din lectura cărţilor de specialitate, la fiecare temă.

Aspectul unei zile de muncă

A doua zi, inginerul pleacă în teren cu noi. Luăm instrumentele necesare: crucea de vizare şi echerul topografic, jaloanele şi panglica de oţel, scara de plan şi compasul, o găleată cu lapte de var şi o perie de spoit.

Plecăm la cea mai apropiată pepinieră silvică. Aici, ne este descris fiecare instrument şi unealtă de lucru de care ne servim. Inginerul, personal, trasează linia de bază în lungul pepinierei cu crucea de vizare şi apoi cu echerul topografic, o măsoară cu panglica şi o reduce la scara planului. De pe această bază ridică perpendiculare şi le reduce la scara planului, apoi uneşte colţurile de contur şi ne arată figura planului ridicat. După asta, măsoară drumurile pepinierei, tarlalele, potecile, movila de compost şi terenul de odihnă. Ne vorbeşte apoi despre desfundarea terenului, despre uneltele practice, despre movila de compost şi altele.

În zilele următoare ne rânduieşte la lucru pe fiecare dintre noi, ne arată practic cum se procedează la fiecare lucrare. După ce se convinge că am înţeles, trece la examinare, cu discuţii lămuritoare. Zilele de muncă programate pentru lucrarea la topografie s-au folosit din plin, cu repetări şi lămuriri complete.

Urmează celelalte lucrări, zi de zi, până la terminare. Noi ne dăm silinţa să-l putem urmări pe inginer: cu observaţiile noastre de începători, cu luare de note, cu studiile de după ora 13, cu îndemânările noastre de aplicare pe teren şi cu memorizări practice.

Terminarea lucrărilor practice de teren pentru vacanţa anului 1919

Lucrările practice de teren pentru anul I s-au terminat în timpul programului stabilit. Acestea s-au aplicat pe teren cu repetări, s-au luat note, s-au trecut în caiete, pe curat, la texte şi la desen; îţi făcea plăcere deschiderea unui caiet de lucrări practice.

Inginerul responsabil a lucrat alături de noi pe teren şi la redactarea caietelor, depunând o muncă cu mult devotament. Tot timpul eram ţinuţi cu o mână de fier, disciplinat şi ordonat. Adesea, spunea că numai practica aplică cunoştinţele teoretice, că “teoria sine praxis sicut rota sine axis” şi că, caietul de lucrări practice este oglinda fidelă de pregătire studenţească a fiecărui tânăr.

Când ne plângeam că e mult de lucru, ne răspundea “labor improbus omnia vincit”. S-a lucrat cu plăcere şi s-au încheiat toate lucrările programate în timp util.

Rămas bun de la cei dragi de acasă

Acasă am aflat totul bine. Un pic de întristare la plecarea mea, dar totuşi cu speranţa vădită că ne vom vedea după câteva luni. Am stat la masă şi le-am povestit cum am vrut să facem câteva lucrări de teren pentru încheierea anului şcolar 1919.

La plecare, am sărutat mâna părinţilor, ne-am îmbrăţişat cu surorile şi cu fraţii şi, la ieşirea din casă, am zis şi eu: “Cât e lumea şi pământul nu-ţi mai merge cum ţi-i gândul, ci ne merge cum ni-e soarta şi aşa ne prinde moartea!”. După aceasta, am văzut iar feţe vesele, cu zâmbete şi le-am zis: “Rămâneţi cu bine, că eu plec iar pentru 10 luni; la revedere, în 1920”. Mama era acum mai veselă şi mai sigură, dar tot la icoanele ei sfinte, care ocrotesc familia şi casa noastră.

(…) Studenţii de la Silvicultură au o sală de clasă, cămin şi cantină în strada Cantacuzino. Anul şcolar 1919-1920.

Prin străduinţele aceleiaşi Societăţi a Doamnelor Române, condusă de domnişoara Pia Bratianu, s-a obţinut pentru studenţii silvici, în localurile Institutului de Fiziologie din strada Cantacuzino, o sală de cursuri şi sălile necesare pentru cămin şi cantină. Sala din amfiteatrul Bibliotecii Universităţii rămâne ca sală de cursuri pentru anul întâi de studii. Direcţiunea şcolii avea sediul în clădirea Ministerului Agriculturii, lângă Casa Pădurilor.

Studenţii bucovineneni în Silvicultură

Anul I: Gârbu Şt., Sofronie Gh., Lăzuca I., Iuraş I., Turtuman G. cinci studenţi.

Anul II: Letea C., Oniceag S., Bucevschi Dr., Hulubaş E., Paşcovici N., Simiganoschi A., Dan I., Cârlea T. opt studenţi.

Studenţi cu studii la Viena: Tudoraş G., Cormoş G., Gorcea A., Tcaciuc A. patru studenţi. În total, 17 studenţi silvici.

(…) Încheierea anului I la Şcoala Superioară de Silvicultură (la 31.IX.1919). Predarea caietelor de practică şi susţinerea acestora

Ultimele zece zile din luna septembrie 1919 erau destinate predării caietelor la cancelaria şcolii. Profesorii examinau desfăşurarea fiecărei lucrări practice, scrise şi desenate. La fiecare materie se puneau două note: la prezentare o notă şi la tehnicitate altă notă. Studentul era examinat la susţinerea celor scrise şi desenate, pentru a treia notă. Se făcea media celor trei note şi se calcula nota pentru fiecare student şi an de studii, în vederea obţinerii bursei de la stat.

Susţinerea obiectivelor scrise şi desenate, cât şi vocabularul tehnic, aveau mare importanţă, fiindcă aici se constata aplicarea pe teren a teoriei învăţate la clasă.

Şcoala Superioară din Bucureşti aplică regimul silvic german şi francez

Această şcoală silvică trebuie să adopte ambele regimuri ştiinţifice: regimul german pentru pădurile de răşinoase şi regimul francez pentru tratarea pădurilor de foioase.

În ţară, avem păduri de munte în nordul ţării: păduri de răşinoase pure şi păduri de răşinoase de amestec cu foioase la colinele mari, care comportă amenajări specifice regimurilor de munte, aşa-zise amenajări de regim german. La câmpie şi în sudul ţării, în zona colinelor mici, la şesuri de stepă şi la lunci avem păduri de foioase, care comportă amenajări specifice regimurilor de şes, aşazise amenajări de regim francez.

Amenajamentele pădurilor de munte şi de la colinele mari prevăd exploatarea şi regenerarea pădurilor de răşinoase şi de amestec de răşinoase cu foioase în codru cu diverse forme, în timp ce amenajamentele pădurilor de la câmpie, de stepă şi de luncă pretind tăieri şi regenerări în codru regulat şi în cânguri. În ţara noastră, ambele regimuri sunt aplicabile şi se completează armonios.

Deschiderea cursurilor anului II la Şcoala Superioară de Silvicultură din Bucureşti, promoţia întâi după război, 1 octombrie 1919 15 iunie 1920

Directorul şcolii, asistat de profesorii ce se ocupă de clasa noastră, intră sărbătoreşte cu catalogul clasei. Citeşte numele studenţilor înscrişi şi promovaţi în anul II, la care se răspunde cu “prezent”. Toţi studenţii, în număr de 46, sunt prezenţi.

Directorul dă cititre împărţirii anului şcolar în trimestre, cu cursuri şi examene, precum şi referitor la încheierea examenelor teoretice, cu medie finală la finele lunii iunie, fixând prima jumătate din luna iulie ca vacanţă personală de recreere şi odihnă, iar lunile de practică în a doua jumătate din iulie jumătatea lui septembrie 1920. Predarea caietelor de practică şi susţinerea: de la jumătatea lui septembrie la 30 septembrie 1920. Începerea anului şcolar cu deschiderea cursurilor: 1 octombrie 1920.

Citeşte apoi prgramarea lucrărilor practice ale anului II, promoţia 1918-1921. La cultura pădurilor: o pepinieră de stejar pedunculat cu capacitatea anuală de 30.000 puieţi repicaţi; codrul regulat de fag cu tăieri de regenerare. La dendrometrie: analiza creşterilor la un plop de 60 de ani şi tabele de producţie pentru specia dominantă în ocolul silvic unde se desfăşoară practica. La amenajament: părţile principale ale unui amenajament; hărţile unui amenajament şi cititrea lor. La topografie: ridicarea în plan a unei suprafeţe cu planşeta topografică şi cu busola topografică.

Promoţia noastră e împărţită pe grupe de elevi şi pe ocoale silvice. Grupa mea va lucra la ocolul silvic Ţigăneşti (de lângă Bucureşti) şi e compusă din următorii studenţi: Dan Ilie, Carleciuc Toader, Petrescu Iftimei, Vasilescu Ioan, Popovici Nicolai. Directorul Saegiu dă cuvântul profesorului diriginte de clasă Iacobescu. Urmează aplauze şi ovaţiuni.

Dirigintele de clasă vorbeşte despre îndatoririle fiecărui student de a frecventa cursurile regulat şi de a studia la fiecare materie. După aplauze îndelungate, urmeză apoi, profesor după profesor, expunerea materiei din programul fiecăruia şi importanţa obiectului în cadrul culturii pădurilor.

După o scurtă pauză de recreere, urmează profesorul de cultura pădurilor, cu orele sale de curs, făcând uz de cuvinte alese şi adânc pătrunzătoare în inimile studenţilor.

Deschidererea cursurilor pentru anul II s-a executat disciplinat, ordonat şi planificat în timp, pentru predare şi examinare, în scris şi oral, pe trimestre şi pe întreg anul de învăţământ.

O viaţă de student trăită în Bucureşti între anii 1918-1921

Iernile din Bucureşti au fost ierni uşoare. În camera de pe strada Marcovici nu aveam sobă, dar nici nu-i duceam lipsa … Noaptea dormeam cazon, sub pătură, peste care întindeam scurta mea militară; dimineaţa mă sculam odihnit şi binedispus, ca oricare altul …

Ziua mea de muncă era divizată pe ore fixe, menţinute cu severitate: de la ora 5 la ora 7 spălat, gimnastică, îmbrăcare, dejunare pâine şi apă şi pregătire pentru învăţământul de la clasă. De la ora 8 la 13.30 prelegeri şi note la clasă, iar de la 14 la 16 masa de prânz şi odihna, iar de la ora 16 la 18 studii pregătitoare pentru ziua următoare şi lecţiile particulare. Între orele 18 şi 20 urmau cina şi pregătirile pentru ziua următoare.

Lecţiile particulare se plăteau cu ora. Eu predam ore de limba germană elevilor din învăţământul general şi câştigam 40-100 lei pe săptămână, adică 160-400 lei lunar. Suma aceasta o adăugam la bursa de 300 de lei, din care plăteam gazda şi masa la cantină. Ba mai mult, aveam şi un ban pentru pâinea proaspătă pentru dejun şi pentru bilete la teatru.

În Bucureştii anilor 1918-1919, pâinea era împărţită la ora 6 dimineaţa. Se dădeau cel mult două pâini de persoană, pentru care se stătea la rând de la ora 4 dimineaţa, iar dacă nu apucam să luăm, mai stăteam o jumătate de oră pentru “dovleacul cald de la cuptor” o pâine neagră, de 1,5 kg, şi o porţie de dovleac de 3 lei.

Caracterizarea profesorilor Şcolii Superioare Silvice din Bucureşti între anii 1918-1921

N.G. Popovici, profesor de Cultura pădurilor, era un om cam la vreo 60 de ani, înalt, zvelt, cu barbişon. Avea studii superioare la Nancy şi Sorbona şi era fost director al Şcoalei Superioare din Brăneşti, unde a introdus portul uniformei verzi, precum la studenţii francezi de la Nancy. Era un vorbitor foarte înflăcărat şi convingător, iar la tezele scrise iubea frazele frumoase şi convingătoare, pe care le sublinia cu roşu şi le califica cu foarte bine … Dacă în teză lipsea ceva din tehnicitate, lucrarea era calificată astfel: expunerea subiectului, foarte bine, tehnicitatea cu mari lipsuri nota 3. La teză, fiecare obiectiv trebuia să poarte un titlu corespunzător ales, să fie descris amănunţit, în fraze frumos exprimate şi cu o tehnicitate sobră.

Dr. Marin Drăcea, inginer silvic, asistent la cultura pădurilor avea peste 30 de ani, era de statură mijlocie, brunet, cu ochii înfundaţi, râzători de fericirea şi bucuria succesului. La teze, îi plăceau scrisul citeţ, stilul simplu, fără fraze pompoase, limpede şi neînflorit, exprimare adecvată şi bine plasată în tehnicitate. Teza putea să fie scrisă chiar şi numai pe un sfert de coală, însă dacă tehnicitatea era bună se califica cu nota foarte bine.

Petre Antonescu, profesor la amenajarea pădurilor şi corecţia torenţilor, era un om de talie mijlocie, cu studii la Nancy. Purta barbişon, avea părul alb, tăiat scurt şi o voce răguşită. Ochii erau de culoarea cicoarei, înfundaţi, cu o privire blândă dulce şi frumoasă ca o zi de primăvară era totdeauna împăcat cu sine însuşi, mulţumit şi satisfăcut sufleteşte. Ca student, l-am avut profesor când avea peste 60 de ani. Studenţii bucovineni îl respectau mult, ca pe un om cu multă ştiinţă de carte. Purta corespondenţă cu profesorii de la Nancy şi de la Maria Brunn şi îl cunoştea pe amenajistul nostru Franz Czech, de la Fondul Bisericesc din Bucovina. Îi simpatiza pe studenţii bucovineni şi adesea ne spunea: “eu vă învăţ aici cunoştinţele generale ale amenajamentelor, însă dumneavoastră îl aveţi la Cernăuţi pe Franz Czech, care redactează amenajamente pentru 31 de ocoale silvice şi aplică cunoştinţele cele mai moderne la alcătuirea lor. De la el puteţi învăţa multe lucruri bune …” Pe vremuri, povestea că statul român l-a trimis la Geneva, la un congres al specialiştilor în ameliorarea torenţilor, care aduceau mari daune în Elveţia şi unde a demonstrat practic faptul că torentul trebuie corectat la origini, în pădure, prin lucrări de cleionaje. Panta torentului trebuia să fie întreruptă, bucată cu bucată, pe toată lungimea lui, nu numai la câmpie, unde cauzează daunele cele mai mari, aşa încât, când vin apele mari, ele să se scurgă domol, în trepte, ceea ce îi va întrerupe viteza. Ca asistent şi, mai târziu, profesor la catedră, l-a urmat profesorul emerit Vasile Stinghe, redactorul “Agendelor forestiere”, cărţi de mare valoare pentru inginerii silvici.

N. Miclescu, profesorul de matematici şi topografie, punea mare preţ pe omul cu cultura academică şi pe îndemânarea practică. Era un naţionalist înfocat, spunând adesea: “Deutschland über Alles dar nu le-a mers… Austriecii voiau să germanizeze Bucovina, dar nu le-a mers … Bismark şi cu Fritz II spuneau: “Drang nach Osten”, la ruşi, dar nu le-a mers … Neamţul este omul maşinii, şi nimic mai mult; el nu are sufletul format pentru prietenie şi umanitarism cu alte naţionalităţi. El nu cunoaşte termenii “uman” şi “umanitarism”, vrea să doboare toate naţionalităţile, să le înghită şi să rămână el singur, dar nu-i merge …” Îi plăceau cursele de cai, la care miza şi se distra cu prietenii săi. Era celibatar. Eu l-am avut profesor în perioada dinainte de pensionare. Ca un stenograf perfect, stenografia discursurile purtate la Senat, pentru care era bine plătit. În topografie, a introdus, la raportarea distanţelor luate pe teren, calculul orientărilor cu ajutorul coordonatelor. La clasă nu-şi mai dădea mare interes pedagogic cu studenţii: ei învăţau topografia din cărţile tipărite şi din cursurile litografiate. La matematici, scria o problemă pe tablă, apoi trecea la discuţia digresiunilor şi, când suna ora pentru pauză, zicea că rezultatul se va vedea data viitoare. Ca asistent, îl avea pe dr.ing. Drâmbă, care se ocupa mai mult de lucrări particulare şi la clasă nu se vedea aproape tot anul.

Petre Grunau, profesorul de protecţia pădurilor, economie forestieră şi legislaţie silvică, preda cursurile după cărţile literaturii germane şi după cursurile profesorilor din Viena. Nu avea asistent şi nu făcea controlul materiei predate. Examenele sale constau din probă scrisă şi orală. La proba scrisă, punea preţ pe desene cu eşantioane (atacuri de insecte, ciupercă, ger ş.a.), în timp ce la examenul oral, studentul trebuia să vorbească 5-10 minute fără întrerupere. Dacă se oprea în timpul arătat, îi punea câteva întrebări şi, dacă nu răspundea, îl nota ca nepregătit-căzut. La economie forestieră repeta adesea fraza economistului francez Charles Gides: “Laisser faire, laisser passé laisser tout trainer …! (Fiecare lucru îşi are evoluţia sa, lăsaţi-l să se dezvolte până la capăt)”… Nu ieşea cu studenţii în teren; ţinea mult la studenţii din Bucovina şi, în special la cei care aveau studii făcute la facultatea de la Viena. Lângă Ploieşti avea ca proprietate un lot de vie de 400-500 m2, unde îşi petrecea vacanţa, muncind în aer liber. La început de an şcolar îl aflam roşu la faţă, ars de soare, sănătos, vesel şi bine dispus, ca oricare muncitor care lucrează în natură. Lucra de unul singur la catedra sa, fără asistent, iar ca vârstă, se apropia de anii pensionării. Ţinea mult la demnitatea sa de profesor de economie forestieră, în orele sale spunând, adesea: “marii economişti ai lumii, cât şi eu personal, suntem de părere că …” Studenţii lui aflau această frază că e “greu de înghiţit”, el neavând nici o publicaţie.

N. Iacobescu, profesorul de dendrologie, avea studiile în Franţa. Blond, de statură mijlocie, cu o privire dreaptă, careţi insufla toată încrederea. Preda materia sa foarte conştiincios şi insista mult la determinarea varietăţilor din ţară: stejarul de luncă, cu ghinda mare, frasinul din terenuri jilave, cu inelul anual lat, de peste 5 mm; la stejar, a descris ciuperca “trematovalsa”, apoi gâlmele la fag, provocate de ciuperca Nectria sp. La examene, vorbea mai mult el decât studentul pe care-l examina.

Vintilă Stinge, asistent la catedra de Amenajarea Pădurilor, iar mai târziu profesor titular, a fost unul din profesorii cei mai buni şi mai erudiţi în tehnica amenajamentelor păduri de munte, de coline, de câmpie şi de luncă. El a redactat anual manualul “Agenda inginerului silvic”, a fost declarat profesor emerit al Şcolii Superioare de Silvicultură şi a avut o viaţă lungă şi fericită, trăind până la 95 de ani.

Era tot timpul preocupat de bunul mers al facultăţii, de manualul inginerului, cât şi de noutăţile de îngrijire a pădurilor. A fost un adevărat părinte al facultăţii şi al tuturor inginerilor silvici care au avut norocul să-l aibă ca profesor. Promoţia 1918-1921 l-a găsit ca asistent tânăr şi, abia mai târziu, am avut ocazia să-l cunoaştem şi să-l apreciem la justa lui valoare. Îi plăceau “silvicultorii de bocanci, nu de salon” … La întrebarea dacă silvicultura de astăzi poate să producă lemn de rezonanţă, el a spus: “Da, fondul îl avem … Folosiţi-l just, prelungiţi-i ciclul de producţie la 150-160 de ani în parcelele din staţiunea acestui molid, creaţi-i condiţii identice cu cele din codrul virgin şi veţi avea şi lemn de rezonanţă.”

Nicolae Saegiu, directorul şcolii, zis “Turcul”, împreună cu asistentul său, I. Belargiu, nu erau silvicultori. Primul era inginer constructor, iar al doilea era profesor de desen tehnic. Saegiu, un om în vârstă, în pragul pensionării, preda studenţilor exploatarea pădurilor, o materie foarte importantă din cadrul culturii pădurilor. La această materie se putea documenta numai din literatura ce apărea în revistele din străinătate şi cu ajutorul datelor culese din amenajmentele pădurilor. Avea studii în străinătate, era disciplinat şi ordonat, insufla studenţilor energie şi era un model de disciplină şi corectitudine. Nu ceda nimic din pretenţiile sale la examenele în scris şi orale, iar la discuţii proceda ca un paşă, de accea fiind poreclit “turcul”. S-a retras la pensie şi a predat direcţiunea şcolii şi catedra sa inspectorului general silvic Sava Goiul, din serviciul Casei Pădurilor.

I. Belargiu preda studenţilor desenul tehnic. La începutul anului şcolar 1918-1919 a predat câteva cursuri: scrierea cursivă, scrierea caligrafică, scrierea rondă, scrierea de tipar cu litere mari şi mici, apoi importanţa creioanelor şi a radierelor. Şi-a dat demisia, rămânând îndatorat cu desenul la scară, cu desenul construcţiilor forestiere de poduri, drumuri, hărţi forestiere cu semne convenţionale, case forestiere şi altele.

Aceştia erau profesorii promoţiei 19181921 de la Şcoala Superioară de Silvicultură din Bucureşti. În rest, totuşi lipsuri la cadrele didactice, cu profesori culeşi de ici şi colo, cu literatură de specialitate săracă, cu lipsă de modele practice în teren: lucrări în pepinieră, lucrări model în arborete …

(Va urma)