Legătura strânsă între dezvoltare şi protecţia mediului, evidenţiată prima dată cu claritate la conferinţa ONU de la Stockholm – 1992, a fost subliniată în raportul „Viitorul nostru comun”, elaborat de Comisia Mondială pentru mediu înconjurător şi dezvoltare, numită şi comisia Runtdlant, în 1987. Acest organism, definind ca „dezvoltare neviabilă” calea urmată de multe ţări ce şi-au bazat progresul pe o industrializare neraţională, generatoare de poluare, pe exploatarea rapace a resurselor naturale şi pe o agricultură chimizată, a concurat, prin opoziţie şi noţiunea de dezvoltare durabilă, care este „acea dezvoltare care răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe”.

Acest concept fundamental a fost confirmat şi dezvoltat la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janiero 1992, prin semnătura guvernelor ţărilor membre ONU, inclusiv al României. In acest context, în 1993, Uniunea Europeană a enunţat măsuri pentru o silvicultură durabilă a ţărilor comunitare. Conceptul „Gospodăririi durabile a pădurilor” este o necesitate, am spune un imperativ pentru politicile globale de mediu şi forestiere. Aceasta rezultă din declinul în care se află patrimoniul forestier mondial, datorat atât defrişărilor masive – în ritm de cca. 17 milioane ha/an (de aproape 3 ori suprafaţa pădurilor României) – practicate în ţările în curs de dezvoltare din America de Sud, Africa şi Asia, cât şi îmbolnăvirii pădurilor, rod al poluării generate de puternica industrializare din acest secol în ţările dezvoltate. Astfel, un studiu recent arată că 40% din pădurile comunităţii europene sunt bolnave. In general, declinul pădurilor se datorează gestionărilor necorespunzătoare, consecinţă a unor politici, concepţii şi programe neadecvate, bazate excesiv pe ideea producţiei de masă lemnoasă. România şi silvicultura românească au fost, mai ales în acest secol, marcate de o serie de influenţe, presiuni interne şi conjuncturi externe, au suferit influenţa unor politici şi chiar „mode” neraţionale ce au afectat structural, calitativ şi productiv pădurile ţării.

Noi, actuala generaţie de silvicultori, suntem chemaţi să întreprindem demersurile necesare pentru începerea înlăturării greşelilor trecutului, demersuri care stau la temelia programelor noastre privind gestionarea durabilă a pădurilor Bucovinei. Oricâtă consecvenţă am pune însă la baza eforturilor şi acţiunilor noastre şi ale colegilor din silvicultura românească, ea nu va avea eficienţă fără conturarea unei strategii, a unei politici forestiere naţionale complexe şi coerente, care să recunoască pădurii rolul său de patrimoniu naţional esenţial. Importanţa unor astfel de programe realizate prin implicarea factorilor politici, de decizie, este evidenţiată, de exemplu de experienţa Franţei, ţară care în ultimul sfert de veac şi-a mărit patrimoniul forestier cu 6 milioane hectare şi care a elaborat în 1994 „Programul naţional pentru gestionarea durabilă a pădurilor”.

Preluând tot ceea ce este bun în experienţa altora, trebuie să nu uităm că în fundamentarea unei strategii de dezvoltare durabilă a pădurilor trebuie pornit de la specificul naţional şi local al silviculturii.

Marele silvicultor Marin Drăcea, autor de o uimitoare actualitate, făcea în 1939 aceste precizări importante, mai mult decât valabile astăzi (citez): „incontestabil, şi în materie de economie forestieră am împrumutat.Trebuia s-o facem. Au făcut-o toate popoarele, fără absolut nici o excepţie. Decenii întregi am învăţat să lucrăm ca în centrul şi apusul Europei. Şi ştiţi care este cea mai mare învăţătură pe care am tras-o după jumătate de secol? Că România este România şi nu altă ţară, că economia noastră forestieră se dezvoltă în condiţuni cu totul deosebite, că împrejurări fireşti, dar mai cu seamă cele sociale, psihologice, istorice, subliniez istorice, sunt profund deosebite faţă de cele din alte ţări. Astăzi trebuie să ne concentrăm într-un suprem efort pentru desăvârşirea unei gândiri silvice româneşti, a unei economii forestiere specific româneşti, cu mijloace româneşti, pe pământ românesc, pentru nevoile românilor”.

Revenind în prezent, se impune, referitor la condiţiile actuale, că nu se poate vorbi de dezvoltare durabilă a pădurilor fără stabilitate economică, politică, socială şi fără eradicarea sărăciei.

In acelaşi timp, dezvoltarea durabilă a pădurilor este o condiţie fundamentală pentru dezvoltarea durabilă a ţării, într-un cuvânt pentru viitorul României.

Fără a avea pretenţia de a epuiza în această intervenţie complexa problemă a gestionării durabile a pădurilor judeţului Suceava, voi încerca să antrenez în cele ce urmează, pe scurt, elementele ce definesc actuala situaţie ca şi direcţiile prioritare de acţiune. O caracteristică evidentă, o tendinţă accentuată, mai ales în ultima sută de ani, este simplificarea continuă a structurilor naturale complexe ale a pădurilor Bucovinei, care uimeau încă, la finele secolului trecut, vizitatori străini prin diversitate, bogăţie, stabilitate. Procesul de artificializare al pădurilor noastre, proces exacerbat de unele conjuncturi istorice şi decizii politice nerealiste, a dus, prin echienizarea de monoculturi, la practicarea tăierilor rase pe mari suprafeţe, la fragilizarea ecosistemelor locale, cu urmări pentru a căror vindecare vor fi necesare decenii. Astfel, în ultimii 30 de ani, volumul doborâturilor şi rupturilor de vânt şi zăpadă a fost, în pădurile judeţului, de peste 33 milioane m.c. Situaţia a produs dereglări în gospodărirea normală a pădurilor, astfel că deşi pe totalul produselor principale procentul de realizare a posibilităţii de la aplicarea amenajamentelor a fost de 120%, efectiv s-au parcurs cu lucrări de regenerare doar 47% din posibilitatea planificată, aferentă numărului de ani de la aplicarea amenajamentelor în vigoare. In această situaţie, prioritară va fi includerea în prima urgenţă a arboretelor care sunt regenerate natural în procent de peste 60% din suprafaţă (cca. 3200 ha), a arboretelor cu vârste peste 130 de ani, al căror lemn se declasează – cca. 2550 ha, a arboretelor cu consistenţa 0,2-0,4 prevăzute la tăieri de refacere – cca. 940 ha. O altă moştenire nefavorabilă a trecutului nu tocmai îndepărtat şi în acelaşi timp un ţel de viitor în contextul gospodăririi durabile, este normalizarea structurii claselor de vârstă, necorespunzătoare în prezent. Astfel, avem o preponderenţă a claselor de vârstă tinere, 75% din pădurile judeţului situându-se în primele 4 clase de vârstă, clasa a şasea cuprinzând doar 10% din păduri şi nu 6% atingând vârsta exploatabilităţii.

Mărimea necorespunzătoare a claselor de vârstă tinere se conjugă cu compoziţia periculos simplificată a arboretelor tinere. Astfel, exploatările masive din anii 1948-1957, cauzate în principal de pofta necontenită de lemn românesc a „fratelui” de la Răsărit, au fost urmate de folosirea exagerată a semănăturilor directe cu molid şi a folosirii aproape în exclusivitate a molidului la împăduriri.

Astfel, în 31 ani (1048-1079) (Ichim, R., 1988) în judeţul Suceava, suprafaţa împădurită integral cu molid 86% din total, iar cu paltin şi alte foioase, la doar 5,4%, în timp foioasele fiind aproape integral distruse de îngheţuri, vânat, alte cauze.

Simplificarea structurilor naturale conjugată cu mărirea nejustificată a vârstei exploatabilităţii, pe fondul perioadei de secetă şi al poluării transfrontaliere a dus şi la apariţia unui fenomen nou, ce ne alătură, dar nu în sensul dorit, multor ţări civilizate din Europa.

Este vorba de uscarea bradului, fenomen ce a afectat, începând cu 1983 arborete de la câteva ocoale sucevene şi care a atins vârful în anii 1986-1987, acum înregistrându-se un regres.

Pentru noi, silvicultorii suceveni, o importantă preocupare şi o premisă a gospodăririi durabile este stabilirea şi respectarea unei cote de tăieri în concordanţă cu posibilitatea reală a pădurii.

Ne referim atât la volumul total extras ce a scăzut de la 2,1 milioane m.c. puşi în valoare pentru nevoi industriale în1981 , la 1 ,6 milioane m.c. în 1987, pentru a fi în ultimii ani în medie de 1,1 milioane m.c. – cât mai ales la aspectul calitativ al problemei. Acesta implică atât efectuarea tuturor lucrărilor silvice solicitate de nevoile arboretelor, cât şi o judicioasă organizare a acestora în profil teritorial.

De altfel, efortul pentru armonizarea celor două aspecte, silvicultural şi social-economic poate constitui premisa unor soluţii originale, sucevene, pentru materializarea specifică a conceptului de gospodărire durabilă a pădurii. Aşezarea pe baze libere, de piaţă a preţului lemnului, ne va permite nuanţări, diferenţieri zonale benefice între care scontăm pe: normalizarea tăierilor de îngrijire a arboretelor tinere, lucrări întârziate inclusiv datorită lipsei de activitate a materialului, rezultat în condiţii de preţ fix impus; o echilibrare şi o diminuare a presiunii asupra pădurii, determinată de se ridică la nevoile populaţiei şi agenţilor economici. Discrepanţele între diferite zone (de şes colinară, de munte) între cerere şi ofertă pot fi echilibrate prin pârghiile preţurilor. Fără a le considera cu nimic mai puţin importante, vom nota succint alte elemente ce pot defini o strategie a gospodăririi durabile a fondului forestier sucevean; păstrarea integrităţii fondului forestier şi aplicarea regimului silvic în toate pădurile, indiferent de proprietar; – oprirea degradării unor ecosisteme forestiere de mare importantă ecologică (păşuni împădurite, jnepenişuri), aflate azi, ca pază şi gestionare, în „Ţara nimănui”; conservarea unor păduri de tip o natural puternic adaptate la condiţiile adaptate ale zonei, cum ar fi în cazul Sucevei molidişurile de limită, rezistente la condiţiile climatice deosebit de vitrege; protejarea pădurilor primare, de tip natural, incluse sau doar propuse ca rezervaţii; înfiinţarea efectivă a parcurilor naţionale Rodna şi Călimani, în care sunt incluse şi importante suprafeţe silvice sucevene.

Aceste arii de o extremă importanţă au fost nominalizate prin ordinul nr. 7/1990 al M.A.P.P.M., dar materializarea acestuia a rămas la nivelul bunelor intenţii. Realizarea acestor necesare întemeieri depinde de adoptarea unei „legi pentru protecţia monumentelor naturii”. Merită amintit că înaintaşii noştri au votat un astfel de act normativ în anul 1930.

Altă linie de acţiune este crearea de arborete optim structurate (amestecate, etajate, pluriene), rezistente la factori adverşi, productive, care să răspundă unor ţeluri multiple (ecologice, economice, sociale), ca şi extinderea regenerării pe cale naturală. Pe de altă parte, realizarea efectivă a unei silviculturi durabile nu este posibilă fără accelerarea progresului tehnic în silvicultură: dotarea corespunzătoare cu drumuri forestiere, perfecţionarea personalului şi optimizarea structurii organizatorice a silviculturii.

De altfel, simpla trecere în revistă a criteriilor convenite pe plan internaţional, privind aprecierea nivelului gestionării durabile a pădurilor unei ţări, conturează clar obiectivele de atins. Acestea sunt : plusul de suprafaţă păduroasă faţă de o dată reper, ponderea pădurilor naturale, proporţia speciilor valoroase cu creştere lentă, suprafaţa parcursă cu tratamente intensive, ponderea regenerărilor naturale, starea de sănătate a pădurilor, raportul între volumul recoltat şi creştere, dotarea cu drumuri şi altele.

Câteva principii de bază în realizarea acestui deziderat fundamental trebuie să ne călăuzească atât pe noi cât şi factorii de decizie din această tară. Intre acestea, vom sublinia principiul conservării diversităţii biologice, principiul „cine deteriorează pădurea acela plăteşte” şi principiul prevenirii riscurilor economice şi ecologice.

Un alt principiu care va trebui să guverneze activitatea din silvicultură este cel al precauţiei în luarea deciziilor importante privind pădurile.

Prin aplicarea Legii 18/1991, s-au restituit foştilor proprietari peste 15 mii ha pământ, numărul foarte mare (peste 30 mii) al celor îndreptăţiţi prin legea amintită să primească suprafeţe de pădure ducând la fărâmiţarea excesivă a fondului forestier, proces exacerbat apoi prin nesfârşite departajări pe cale civilă. Nu sunt puţine situaţiile când unui moştenitor îi revin câţiva ari sau chiar câţiva arbori, situaţie în care este o utopie a vorbi despre respectarea regimului silvic ori despre aplicarea prevederilor amenajamentelor referitoare la aceste suprafeţe.

Deşi s-ar fi impus ca Legea fondului funciar să fie precedată de acte normative care să împiedice destructurarea şi dispariţia pădurilor, ori să conţină ea însăşi prevederi asiguratorii în acest sens, suntem nevoiţi să constatăm cu tristeţe că ea a fost un experiment nereuşit şi păgubos de extindere mecanică a noţiunii de privatizare în domeniul sensibil al pădurii româneşti.

Dacă nu s-ar fi procedat cu atâta condamnabilă uşurinţă la această „operaţie fără anestezie”, desfăşurată pe fondul vidului legislativ, caracteristic în domeniu în perioada 1991-1996, nu ar fi fost cazul să vorbim la trecut despre existenta unor arborete valoroase, investite în multe cazuri cu importante a funcţii protective, cum s-a petrecut pe raza localităţilor Caşvana, Baia, Bogata, Vultureşti, Dolhasca, Liteni, Cornu Luncii şi altele.

Fără a contesta raţiunea actului de dreptate înfăptuit prin retrocedarea unor păduri ori posibilitatea unor noi acte de retrocedare, ne pronunţăm fără echivoc pentru abandonarea modului de gândire ce a stat la baza experimentului ratat care a fost Legea 18/1991. Trebuie să învăţăm din această greşeală imensă a perioadei post-decembriste. In caz contrar, continuarea fărâmiţării pădurii până la aberanta egalitate „un proprietar – un arbore” va face imposibilă gospodărirea pădurilor, care nu poate fi decât unitară, iar aplicarea regimului silvic – care în cazul pădurilor retrocedate nici nu a fost definit încă – va rămâne doar o simplă lozincă.

Nu în ultimul rând, conjugarea demersurilor tuturor factorilor implicaţi în „Fenomenul forestier românesc” este benefică însăşi proprietarilor de păduri, determinaţi de sărăcie să-şi distrugă pădurile, lipsindu-şi proprii urmaşi de un capital ce-şi sporeşte valoarea tocmai prin acumulare şi dobândă.

Chiar dacă procentul pădurilor retrocedate este mic, dezastruoasa lor gestionare a reuşit să creeze o imagine dezolantă şi atitudini acuzatoare, în mare parte nemeritate, la adresa actualului corp silvic din Bucovina.

In ultimă instanţă, este evident că nu vom putea vorbi de gestionarea durabilă a pădurilor României atâta vreme cât va continua distrugerea unei părţi a acestui patrimoniu, ce rămâne naţional indiferent de proprietarul vremelnic, distrugere legalizată prin acte politice pripite, viciate de populism.

Găsim şi în această situaţie raţiune elaborării unui „Program pentru gestionarea durabilă a pădurilor României”, rod al voinţei politice, legislative şi executive, a generaţiei actuale. In ceea ce ne priveşte, ne exprimăm speranţa că această întâlnire nu va rămâne doar prilejul unor frumoase şi necesare clarificări şi declaraţii de intenţie şi că, asemeni altor dialoguri pe care le vom promova cu interes şi consecvenţă, simpozionul de la Câmpulung Moldovenesc va depăşi stadiul unor lozinci, fie şi frumoase, pentru a deveni momentul declanşării unor acţiuni conjugate în direcţia unei priorităţi şi necesităţi naţionale: CRUŢAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A PĂDURILOR ROMÂNIEI.