Introducere

Vechiul Ocol* al Câmpulungului Moldovenesc constituie una din cele mai interesante regiuni româneşti, atât din punct de vedere istoric, cât şi ca aspect politic, social şi economic.

Faptul că am ales ca subiect evoluţia proprietăţii forestiere din acest ţinut se datoreşte tocmai acestor caracteristici ale regiunii, remarcate chiar din primele scrieri istorice sau descrieri privitoare la Moldova şi în cele mai vechi documente ale ţinutului.

Trebuie precizat de la început că denumirea de Ocol, dată Câmpulungului Moldovenesc, nu are nici o legătură cu accepţiunea de ocol ca unitate administrativă silvică, ci este denumirea ţinutului Câmpulungului Moldovenesc, amintită încă din „Descriptio Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir şi care, bazat pe faptul că locuitorii din această regiune aveau anumite libertăţi politice, îl numea chiar „republica Câmpulungului Moldovenesc”. Desigur, nu trebuie luată această denumire într-un sens prea strict, întrucât istoria modernă nu arată că ar fi existat pe teritoriul Moldovei alcătuiri politice cu caracter republican, dar totuşi, unele reminiscenţe de organizaţii politice, în

acest ţinut, păstrate mult timp datorită caracterului conservativ al ţărănimii Câmpulungului şi tratamentului îngăduitor acordat ei de domnitorii Moldovei, fac ca denumirea de republică, într-un sens local al cuvântului, să fie întrucâtva acceptată.

Vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc ocupa o suprafaţă importantă – după cum vom arăta în detaliu mai departe – mai mult ca o jumătate din actualul teritoriu al judeţului Câmpulung (jumătatea vestică şi sudică). După evenimentele tragice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când partea de nord a Moldovei, „Bucovina”, a fost ruptă de trupul ei şi alipită Austriei, şi ţinutul Câmpulungului Moldovenesc a fost dezmembrat, partea de „sus”, cea mai mare, fiind încorporată Austriei şi ulterior trecută în administraţia Guvernământului Galiţiei, rămânând Principatului Moldovei numai o mică parte din vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc. Deci acelaşi ţinut, datorită acestui eveniment politic, a avut parte – timp de aproape 150 de ani – de două administraţii cu totul diferite, rezultantele a două civilizaţii decalate cu două sau chiar trei secole.

Dacă acest lucru a avut totuşi ca urmare numai o diferenţiere nu prea mare în ceea ce priveşte aspectul social, cultural şi politic al locuitorilor (datorită atitudinii refractare şi conservatorismului ţărănimii acestei regiuni muntoase), în ceea ce priveşte subiectul care ne interesează, proprietatea şi administraţia pădurilor ţinutului, diferenţa creată de cele două stăpâniri politice a fost deosebit de importantă.

În lucrarea de faţă ne-am propus a trata şi despre deosebirile în evoluţia şi adminis-traţia pădurilor din porţiunea ţinutului rămas Moldovei – şi care sunt astăzi cunoscute sub denumirea de „pădurile din regiunea Dornelor româneşti” – şi cele trecute, prin anexarea Bucovinei, sub administraţie austriacă, păduri care totuşi într-un trecut nu prea îndepărtat au format un complex forestier unitar şi bine conturat. Ca urmare, vor trebui amintite aşezămintele şi formele sociale şi politice care au avut influenţă şi un cuvânt hotărâtor în viaţa acestor păduri.

Teritoriul vechiului Ocol al Câmpulungului Moldovenesc

Regiunea care ne interesează, ca ţinut de graniţă al Principatului Moldovei (spre Ungaria, Polonia şi, ulterior, Austria) s-a bucurat, încă din primele începuturi, de unele libertăţi şi de o oarecare neatârnare pentru locuitorii ei faţă de Domnitori. Descălecătorii Moldovei, principi maramureşeni vasali ai regilor Ungariei venind din Maramureş, când au intrat în Moldova, prin acest ţinut al Câmpulungului, nu au dat numai de locuri pustii şi nelocuite, ci şi de o populaţie originară căreia, deşi au supus-o, au trebuit totuşi să-i lase oarecare neatârnare. Aceste libertăţi, pe care le vom arăta mai departe, sunt pomenite numai pentru ţinutul Câmpulungului Moldovenesc [1] şi pentru ţinutul Vrancei şi Tighecilor (Basarabia) [2] .

Dovadă că ţinutul Câmpulungului Moldovenesc a fost ţinut de graniţă este şi toponimia locală, ca de exemplu cei doi munţi aşezaţi la circa 6 km de târgul Câmpulungului Moldovenesc (pe drumul spre Pojorâta), Munceii Străjii şi Piatra Străjii şi care formează un minunat defileu contra unei invazii ce ar fi venit din Ardeal sau Mara-mureş spre Câmpulung.

Lucrarea lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldavie” arată că ţinutul Câmpu-lungului cuprindea vreo 15 sate, fără să se arate numirea acestor sate.

„Toate satele vechi din ţinutul Câmpulungului stăteau sub ascultarea târgului Câmpulung. El era căpetenia celorlalte sate şi forma Vatra Ocolului Câmpulung. Aici era Scaunul de judecată şi reşedinţa vornicilor trimişi de Vodă, aici şi centrul de administraţie al întregului ţinut”[3].

Din documentele posterioare lui Dimitrie Cantemir se poate stabili care sunt parte din acele 15 sate, cel puţin acelea din ţinutul Câmpulungului Moldovenesc care, după anexarea Bucovinei, au trecut sub stăpânirea Austriei. Astfel, în anul 1783 (la aproape 9 ani după ocuparea de fapt a Bucovinei de către trupele austriece), câmpulungenii che-maţi înaintea unei comisii imperiale pentru a fi întrebaţi ce teritoriu cuprinde ţinutul Câmpulungului, arată că acest ţinut cuprinde: Târgul Câmpulung, satele Sadova, Pojorâta, Fundul Moldovei, Porşescu, Ciocăneşti, Valea Putnei, Dorna, Cândreni, Sareni şi Iacobeni, adică în total 11 localităţi [4] .

Toate acestea sunt în partea Bucovinei ocupată de Austria; rezultă deci că restul de patru sate, până la 15 localităţi, au rămas pes-te hotare (peste cordun), în Moldova vechiului Regat.

În lucrarea sa, „Istoricul luptei pentru drept în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc”, T. V. Stefanelli arată că, în 1911, comunele care ocupau vechiul teritoriu al Câmpulungului Moldovenesc erau Breaza, Câmpulung, Cârlibaba, Dorna Cândreni, Fundul Moldovei, Iacobeni, Poiana Stampei, Pojorâta, Sadova, Valea Putnei şi Vatra Dornei.

Toate aceste 12 comune erau pe teritoriul trecut Bucovinei, cu excepţia unei însem-nate porţiuni din ultima comună, Vatra Dor-nei, şi anume satele Şarul Dornei (Săreni) şi Gura Negrei, precum şi încă două cătune, Păltiniş şi Dârmoxa, care rămăseseră pe teri-toriul Moldovei.

Socotind că suprafaţa comunelor politice sus-arătate nu ar fi suferit prea multe schimbări, aşa încât poate fi luat în considerare – cu oarecare aproximaţie – teritoriul actual al comunelor respective şi ţinând seama că unele din acestea, în decursul timpului, din cauza înmulţirii aşezărilor omeneşti, s-au divizat în două sau trei comune, rezultă că suprafaţa vechiului Ocol al Câmpulungului Moldovenesc era cea de mai jos.

A. Porţiunea din Bucovina anexată Austriei

Suprafaţa comunei Breaza 7 221 ha

” Câmpulung 13 927 ha

” Cârlibaba 10 799 ha

” Ciocăneşti 9 455 ha

” Dorna Candreni 19 263 ha

” Fundul Moldovei 26 771 ha

” Iacobeni 5 839 ha

” Poiana Stampei 9 161 ha

” Pojorâta 10 070 ha

” Sadova 6 353 ha

” Valea Putnei 3 795 ha

” Vatra Dornei 17 018 ha

Total 139 672 ha

B. Porţiunea rămasă în Moldova

Pe teritoriul fostelor sate arătate mai sus, Şarul şi Gura Negrii, şi al cătunelor Păltiniş şi Dârmoxa, în prezent sunt următoarele patru comune:

Şarul Dornei, cu o suprafaţă totală de 11 867 ha

Dorna Arini ” 9 253 ha

Neagra Şarului ” 9 102 ha

Păltiniş ” 5 353 ha

Total 35 575 ha

În total, deci, suprafaţa vechiului Ocol al Câmpulungului Moldovenesc ar fi de 139 672 ha + 35 575 ha = 175 247 ha.

În colecţia de documente câmpulungene a lui T.V. Stefanelli – „Documente din vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc” (una din cele mai complete colecţii de documente) – la p. 139 există un document din 14 iulie 1783, „Hotărnicia Domeniului Cîmpulung”(porţiunea aparţinând Bucovinei), în care se arată foarte amănunţit hotarele acestui ţinut.

Urmărind pe harta actuală a regiunii hotarele indicate în acest document, cu o oarecare aproximaţie (întrucât multe din denumirile vechi din documentul hotărniciei nu se mai găsesc în hărţile de azi), se poate reconstitui teritoriul vechiului Ocol al Câmpulungului Moldovenesc.

Prin planimetrare se constată că teritoriul vechiului Ocol Câmpulung Moldovenesc (porţiunea bucovineană) ar avea suprafaţa de 132 600 ha, adică cu 7 000 ha mai puţin ca suprafaţa teritoriului comunelor actuale componente, aproximaţie suficient de bună.

În ceea ce priveşte partea rămasă în Moldova a acestui ţinut, un alt document indică de asemenea foarte clar (cel puţin în ceea ce priveşte hotarul răsăritean) teritoriul acestei porţiuni. Este vorba de documentul din 6 Ghenar 1801, intitulat „Hotărnicia satelor răzăşeşti dornene”, prin care se adevereşte de către Divanul Moldovei, compus din 38 boieri în frunte cu Mitropolitul Iacov şi Episcopul Veniamin al Romanului şi Gherasim al Huşilor, tot hotarul moşiei „Dorna, Şarul şi Păltinişul”[5].

Din descrierea hotarelor acestei proprietăţi rezultă că ele coincid, în apus şi nord, cu vechea frontieră a Moldovei spre Ardeal şi Bucovina. Hotarul dinspre răsărit, după descrierea din document, coincide aproape cu hotarele actuale ale comunelor Dorna, Şarul Dornei şi Păltiniş (încorporate după reforma administrativă din 1926 judeţului Câmpulung). În ceea ce priveşte hotarul sudic, după numirile toponimice ale documentului, acesta nu se poate transpune pe hărţile actuale, numirile locurilor fiind schimbate. Cu oarecare aproximaţie s-a considerat la fel hotarul comunelor politice actuale Neagra Şarului şi Păltiniş. Planime-trând teritoriul astfel delimitat, se găseşte suprafaţa de 39 500 ha, adică numai cu 4 000 de ha în plus peste teritoriul actualelor comune.

În total, suprafaţa teritoriului vechiului Ocol al Câmpulungului Moldovenesc, prin planimetrarea planului, ar fi de 172 100 ha, deci foarte apropiată de suprafaţa arătată mai sus, de 175 247 ha.

Întreg ţinutul Câmpulungului Moldove-nesc este înconjurat de munţi şi cursuri de ape, ca o cetate naturală în care se poate intra numai prin puţine porţi, cele constituite de văile râurilor ce străbat regiunea.

Hotarul apusean care desparte ţinutul de Ardeal are aproape constantă direcţia nord-sud. Începe cu pârâul Cârlibaba (din dreptul muntelui şi vârfului Stara Obcina), coboară pe acest pârâu până la vărsarea lui în Bistriţa Aurie, urmează apoi cursul Bistriţei până în locul unde vine pârâul Deaca (pe dreapta Bistriţei). De aici hotarul se urcă pe Deaca până la originea acestui râu, de unde merge pe culmea munţilor, coborând apoi în pârâul Coşna. Merge în jos pe acest pârâu până la vărsarea Teşnei; de aici coteşte brusc spre apus, pe apa Teşnei, până aproape de originea acestui pârâu, de unde coteşte iarăşi spre sud, urcându-se din nou pe culmea munţilor (Vârful Tătarii) până în Priporul Candrei[6]. Hotarul sudic, care despărţea ţinutul Câmpulungului Moldovenesc de Ardeal şi restul Moldovei, are în general direcţia vest-est. Pornind din Priporul Candrei, merge mai mult pe cumpăna apelor, traversează vechiul drum peste Măgura Calului, care duce la Bistriţa Năsăudului, merge prin apropierea vârfului Piatra Dornei (după ce a traversat cursul Dornei), trece ceva mai la sud de vârful Lucaciuc şi coboară apoi în Neagra Şarului, urmând numai puţin cursul acestui pârâu. Urcă iarăşi apoi, mergând pe înălţimile de la nord de vârful Călimaniului, de unde coboară în pârâul Drăgoiasa, pe care merge în jos până la vărsarea acestuia în apa Negrişoarei.

Hotarul răsăritean, plecând din apa Negrişoarei, merge până în râul Moldova, în general cu direcţia sud-nord. Din apa Negrişoarei urcă spre cumpăna apelor şi urmează această cumpănă, care desparte bazinul pârâului Neagra de bazinul Bistriţei, trecând peste vârfurile Bâda şi Pietrosul, de unde coboară în Bistriţa mai sus de Chiril. De aici urcă iarăşi, trece peste Giumalău, peste Rarău şi peste munţii Slătiorenilor, coboară în apa Moldovei pe care o urmează puţin, până în locul unde valea Moldovei se strâmtează, formând un frumos defileu şi o poartă naturală răsăriteană de intrare în ţinutul Câmpulungului. De aici, hotarul răsăritean ia direcţia generală sud-est-nord-vest, urcă pe pârâul Hurghiş până aproape de originea lui, apoi sus pe culme, urmând până la originea pârâului Neagra, coboară pe acest pârâu până la vărsarea lui în Moldova, urcă pe Moldova până la pârâul Brezuţa, pe care urcă până ajunge iarăşi la cumpăna apelor dintre Moldova, urmând această cumpănă până în dreptul pasului Izvor.

Hotarul nordic, cel mai scurt, care desparte ţinutul Câmpulungului Moldovenesc de judeţul Rădăuţi, are în general direcţia est-vest. Din cumpăna apelor dintre Moldova şi Moldoviţa coboară în apa Moldovei, pe care o traversează şi suie spre vârful Lucina. De aici, trece spre înălţimile de pe Ţapul, de unde coboară, urmând direcţia est-vest, în pârâul Cârlibaba.

Ţinutul Câmpulungului Moldovenesc este o regiune eminamente muntoasă, toată suprafaţa fiind frământată de munţi. Înălţi-mile munţilor nu sunt mari – toate sub 1900 m.

Cele mai înalte vârfuri sunt: Giumalău – 1859 m, Pietrosul – 1794 m, Lucaciu – 1769 m, Suhard – 1709, Rarău – 1655 m, Lucina – 1590 m, Tatarca – 1552 m, Ţapul – 1450 m, ceilalţi munţi fiind toţi sub 1400 m.

Datorită reliefului excepţional de muntos, clima regiunii este aspră, cu ierni care ţin peste şapte luni. Chiar de la începutul lui octombrie zăpada se aşterne pe munţi şi rămâne – pe vârfurile mai înalte – până după mijlocul lui mai. Precipitaţii: abundente, 1000 mm anual. Vânturile nu sunt prea puternice, tocmai fiindcă ţinutul este închis de munţi de jur împrejur. Numai pe golurile munţilor vânturile sunt violente. Verile sunt scurte, timpul cel mai frumos fiind în august-septembrie. Anotimpul ploios: aprilie-iunie.

Cursurile principale de ape care se varsă în ţinutul Câmpulungului sunt Bistriţa şi Moldova.

Bistriţa (Bistriţa Aurie), izvorăşte din munţii Rodnei şi vine din Ardeal în ţinutul Câmpulungului pe la Cârlibaba. Minunata vale a Bistriţei a constituit poarta de intrare nord-apuseană în vechiul Ocol al Câmpu-lungului. Pe aici au venit şi principii Mara-mureşului, prin Borşa-Cârlibaba, primii descălecători ai Moldovei. Drumul acesta foarte vechi este cunoscut sub numele de „drumul tătarilor”, dat fiind că pe aici s-au produs invaziunile acestor mongoli. Până la Vatra Dornei, Bistriţa curge cu direcţia generală nord vest-sud est. De aici, după ce primeşte apele Dornei, face o curbă, îndreptându-se spre nord-est şi iese din ţinutul Câmpulungului mai jos de Călineşti şi Valea Colbului. În acest loc, Valea Bistriţei este foarte îngustă şi sălbatică, formând cunoscutele şi pitoreştile „Cheile Dornei” şi ceva mai jos „Toancele”, motiv pentru care Bistriţa a constituit aici poarta de ieşire din ţinutul Câmpulungului pentru plutele ce duceau până la Galaţi bogăţia acestui ţinut – lemnul.

Din cauza sălbăticiei regiunii n-a putut fi construită vreo şosea în această porţiune de pe Valea Bistriţei, deşi a fost de mult proiectată. Şoseaua care merge din Vatra Dornei la Piatra Neamţ părăseşte Bistriţa, urcă pe pârâul Şarul şi apoi pe înălţimile Păltinişului până la 1350 m şi de aici coboară pe Dârmoxa, Negrişoara şi Neagra până iese în Bistriţa la Broşteni.

Afluenţii Bistriţei în acest ţinut sunt Ţibăul, Cârlibaba, Dorna, Şarul şi Neagra. Bistriţa şi toţi afluenţii săi sunt plutăribili, constituind de secole mijlocul (singurul mijloc) de transport al lemnului, averea regiunii. De asemenea şi afluenţii afluenţilor – până la cele mai mici pârâiaşe: Dornişoara, Coşna, Teşna, Sărişorul, Călimănelul, Pârâul Sunătorii, Rusca, Ortoaia, Cozăneşti, Arinul, Dănileni, Pârâul Ursului, Păltinişul, Dârmoxa, Negrişoara etc. – sunt plutăribili pentru plutele mai mici, datorită numeroaselor baraje (haituri) care s-au construit pe aproape toate aceste pâraie şi râuri, tocmai pentru a permite transportul lemnului pe apă. De aceea, ocupaţia de căpetenie a câmpulungenilor din bazinul Bistriţei – din cele mai vechi timpuri – după creşterea vitelor, a fost plutăritul, meserie care se transmitea şi învăţa din generaţie în generaţie.

Moldova, care îşi are originea în apropierea Pasului Izvor din înălţimile Lucinei, curge pe o direcţie paralelă cu a Bistriţei, nord vest-sud est la Pojorâta; de aici se îndreaptă spre est şi, trecând prin Câmpulung, iese din ţinut în apropiere de Prisaca Dornei, unde valea se îngustează, formând un frumos defileu şi poarta de intrare estică în acest ţinut.

Un afluent mai important este Valea Putnei, ce izvorăşte de sub Mestecăniş şi se varsă în Moldova, la Pojorâta şi Sadova; ceilalţi afluenţi sunt pârâiaşe mici, fără însemnătate: Lucina, Tătarca, Brezuţa, Nea-gra, Botuşul, Pârâul Cailor, Izvorul Alb, Limpedele, Valea Seacă, Deia, Pârâul Morii şi Hurghişul. Moldova, ca şi toţi afluenţii săi, nu este plutăribilă.

Ţinutul Câmpulungului Moldovenesc este străbătut de o serie de drumuri importante, cunoscute din cele mai vechi timpuri, care leagă Maramureşul, Ardealul şi Buco-vina cu Moldova, motiv pentru care acest ţinut a fost râvnit de vecini pentru legătura uşoară pe care o constituia cu toate aceste provincii.

Aceste drumuri urmează, în general, cursurile apelor importante. Astfel, şoseaua veche, care vine din Borşa Maramureşului de-a lungul Bistriţei Aurii, trece, prin Cârlibaba, Ciocăneşti şi Iacobeni, la Vatra Dornei. De aici, după cum am văzut (această porţiune este mai nouă), lasă cursul Bistriţei, urcă pe Şarul şi Neagra Şarului la Păltiniş şi de aici coboară pe Negrişoara şi Neagra până ajunge la Broşteni, iarăşi în Valea Bistriţei.

Din Vatra Dornei, o altă şosea construită de câmpulungeni între 1780-1787 urmează cursul Dornei prin Poiana Ştampei şi, suind apoi peste Măgura Calului şi Tihuţa, ajunge în Bistriţa Năsăudului.

Din Iacobeni, un alt drum foarte bun leagă bazinul Bistriţei de cel al Moldovei, suind în serpentină Mestecănişul până la 1100 m, şi de aici coboară pe Valea Putnei la Pojorâta, urmând apoi cursul Moldovei până la Câmpulung. Drumul iese din ţinutul Câmpulungului în apropiere de Prisaca Dornei şi apoi continuă, prin Gura Humo-rului, la Suceava şi Fălticeni.

În fine, o altă şosea, de asemenea cunoscută de mult, se ramifică din Pojorâta pe Valea Moldovei în sus, trecând prin Fundul Moldovei, Breaza şi Moldova Suliţa. De la pasul Izvor, de unde iese din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, coboară în apa Sucevei, prin Şipotele Sucevei, la Rădăuţi.

*

* *

Bogăţia ţinutului Câmpulungului Moldovenesc o constituie pădurile. În trecut, acest ţinut a fost complet acoperit de păduri, care se suiau pe munţi până la limita vegetaţiei forestiere. Aşadar, peste 95 % din teritoriu era acoperit de păduri şi numai vârfurile munţilor, unde pădurea nu rezista vânturilor puternice – în golul muntelui – erau păşuni sau locuri sterpe.

Cu timpul, înmulţindu-se aşezările omeneşti, au început a se tăia pădurile (a se „lăzui” locurile), la început numai pentru a se face loc pentru vatra satelor şi a se face păşuni sau fânaţuri. Exploatările pentru valorificarea lemnului încep mai târziu, abia în secolul al XIX-lea. Astăzi, procentul forestier al ţinutului, cum vom vedea mai în detaliu mai departe, este de numai 50 %.

Pădurile ţinutului, în majoritate (85 %) sunt constituite din răşinoase şi o mică parte (circa 15 %) din foioase: fag, mesteacăn, anin, plop, salcie, paltin şi sorb. Dintre răşinoase, molidul ocupă cea mai mare suprafaţă, circa 90 %, restul fiind ocupat, în ordinea importanţei, de brad, pin, larice şi ceva tisă.

Molidul este în acest ţinut în optimul lui de vegetaţie, drept pentru care şi lemnul lui este de o calitate excepţională. În trecut, pădurile virgine de molid ale ţinutului aveau arbori de peste 50 m înălţime şi 80 cm diametru, vestitul „lemn de catarge”, care se transporta pe plute pe Bistriţa şi apoi pe Dunăre şi Mare până la Ţaringrad. Constantinopolul distrus de incendiu în secolul al XVIII-lea a fost – se spune – reclădit în parte cu lemnul scos cu plutele din bazinul Bistriţei, din vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc. Fiind în condiţiunile lui cele mai bune de vegetaţie, regenerarea molidului se face foarte uşor, natural, singura măsură ce trebuie luată fiind paza contra păşunatului.

În ordine, după bogăţia pădurilor, în acest ţinut urmează păşunile de o calitate excepţională, ceea ce face ca locuitorii de aici să aibă vite de rasă. Creşterea vitelor şi a cailor a fost, de altfel, ocupaţia de căpetenie a populaţiei băştinaşe, din cele mai vechi timpuri.

În fine, subsolul acestui ţinut prezintă bogăţii deosebite şi se pare că, până în prezent, încă incomplet cunoscute. Minele de mangan de la Iacobeni şi Vatra Dornei sunt exploatate de Anton Manz încă de la 1797. De asemenea, cele de argint din Cârlibaba (Mariensee) şi cele de pirită din Fundul Moldovei. Vom avea ocazia să mai amintim de acestea când vom vorbi despre proprietatea Fondului Bisericesc Ortodox al Bucovinei.

De asemenea, apele minerale feruginoase şi sulfuroase din regiunea Dorna-Iacobeni sunt mult recunoscute ca foarte eficace în diferite boli şi foarte căutate pentru băut (Burcutul de Dorna şi Burcutul de Poiana Negrii), lucru care întăreşte convingerea că subsolul acestei regiuni are încă multe alte minereuri.

Urme de petrol s-au găsit în Fundul Pojorâtei, precum şi izvoare sulfuroase în regiunea Pojorâta-Fundul Moldovei.

*

* *

Drepturile şi privilegiile locuitorilor ţinutului Câmpulungului Moldovenesc

Pentru a ne da seama de originea şi evoluţia proprietăţii forestiere în acest ţinut, este necesar să urmărim drepturile şi privilegiile pe care le-au avut locuitorii şi care au stat la originea proprietăţii în vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc.

Din primele timpuri în care s-a cunoscut autoritatea în Principatul Moldovei, locuitorii ţinutului Câmpulungului Moldovenesc aveau în proprietate şi în deplină folosinţă toţi munţii şi toate teritoriile ţinutului, în afară de terenurile care, prin actele de danii şi diferitele hrisoave ale domnitorilor, au fost dăruite mănăstirilor.

Dacă asupra dreptului de proprietate al locuitorilor s-au ivit numeroase nerecunoaşteri şi contestări, prin faptul că nu toţi munţii şi toate terenurile aveau hrisoave domneşti, încă înainte de dezmembrarea ţinutului, prin răpirea Bucovinei şi mai ales ulterior, după anexarea Bucovinei, în special în partea de sub stăpânirea austriacă dar, de asemenea, în partea rămasă Moldovei, în ceea ce priveşte dreptul de folosinţă al munţilor şi locurilor ţinutului, acesta nu a putut fi contestat şi îngrădit total nici chiar de către guvernarea militară din primele timpuri ale ocupării Bucovinei. Câmpulungenii au susţinut – pe drept cuvânt – că baza ţinutului (bineînţeles fără terenurile mănăstireşti) este a lor, ca dovadă că erau liberi a se sălăşui oriunde, a păşuna pe orice loc, a mâna vitele în orice pădure şi pe orice munte şi a curăţa locurile de păduri sau a „lăzui” codrii, însuşindu-şi locurile curăţite, oriunde ar fi voit[7].

La fel susţineau câmpulungenii că pe toţi aceşti munţi şi în toate locurile vânatul, pescuitul, lemnul din pădure, crâşmăritul şi morăritul sunt drepturi vechi, exercitate de dânşii de sute de ani în întreg cuprinsul Ocolului Câmpulung şi chiar şi pe locurile mănăstireşti aveau dreptul de a vâna şi de a pescui, în sus şi în jos de mănăstire departe de o jumătate de oră[8].

Este interesant de menţionat că, în acest ţinut, dreptul de proprietate al unei porţiuni de teren putea fi dobândit de cineva prin faptul „lăzuirii”. A lăzui înseamnă, în dia-lectul câmpulungenilor, a tăia pădurea, a curăţa terenul de arbori şi de rădăcini şi a-l transforma deci din pădure în păşune, fânaţ sau orice altă destinaţie. Aceasta, tocmai pentru că locuitorii acestui ţinut se ţineau ca proprietari ai tuturor munţilor şi pădurilor ţinutului. Întinderea acestora fiind foarte mare, iar populaţia în această regiune de munte redusă, nu fiecare munte şi fiecare pădure îşi avea proprietarul ei particular. Ca atare, fiecare locuitor avea dreptul să-şi însuşească printr-un act pozitiv de posesiune muntele şi pădurea de care avea nevoie şi un astfel de act era şi „lăzuirea”, prin care locul lăzuit trecea din proprietatea şi folosinţa tuturor locuitorilor în proprietatea şi folosinţa lăzuitorului[9].

Astfel, într-un document din 17 noiembrie 1657 (leat 7165) din colecţia de docuemente T. V. Stefanelli, un oarecare Ioneşcu cu soţia sa Marica, din Câmpulung, dă lui Mihailă Dodu „loc de fînaţ, ce iaste făcut de noi cu mîinile noastre din pădure întreagă, ca să-i fie de acum a lui Mihailă dreaptă ocină şi moşie în veci”. La fel glăsuiesc alte multe documente particulare ale câmpulungenilor.

*

* *

Să vedem acum ce anume fel de privilegii şi drepturi le-au fost recunoscute locuitorilor Ocolului Câmpulung Moldovenesc de către Domnii Moldovei.

Documentele mai importante în care se relevă acestea (aflate în colecţia de documente din vechiul Ocol al Câmpu-lungului Moldovenesc a lui T. V. Stefanelli şi remarcate şi în Istoria luptei pentru drept) sunt toate posterioare lui Dimitrie Cantemir. De reţinut sunt şapte documente, toate din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, două de la Grigore Alexandru Ghica şi cinci de la Grigore Ioan Callimachi.

Cel mai vechi din acestea, „Cartea domnească a lui Grigore Alexandru Ghica” din 18 august 1747, pomeneşte despre documentele pe care câmpulungenii le-au avut de la înaintaşii acestui domnitor, întărind toate obiceiurile vechi şi adăugând printre altele: scutire de vama domnească pentru oricâte vite ar vinde locuitorii în Ţara Ungurească, pentru vânzările-cumpărările făcute la târguri să nu se plătească „mortasipie”, potrivit obiceiului vechi, strânsul banilor şi „goştiva” (dările) să nu se facă nici de zapcii, nici de slugile vornicului, ci numai de vătămanii satului, pentru iernarea oilor, câmpulungenii le pot mâna în toată ţara şi ierna pe orice moşie în câmpie fără a fi supăraţi de cineva şi, în fine, pentru vinul ce-l vor aduce câmpulungenii de la Odobeşti să nu se plătească nici vamă nici „tult” pentru butea de vin la Trotuş şi nici „ortul pârcălabului”[10].

Al doilea document este „Hrisovul lui Grigore Ioan Callimachi V.V.” din 29 iunie 1761, primul document în care vedem că un domn al Moldovei dăruieşte unei persoane particulare moşii în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc. Prin acest hrisov Grigore Ioan Callimachi dăruieşte Mariei Cananău (mătuşa donatorului, remăritată după Marele Jitnicer Gh. Cananău) opt munţi de pe teritoriul târgului Câmpulungului şi al comunelor Breaza, Valea Putnei şi Fundul Moldovei şi anume munţii Cucoşul, Găina, Porşescul, Petrişul, Mestecănişul, Botăşul, Muncelul Străjii şi muntele Faţa Câmpulungului[11].

Nu se poate stabili dacă aceşti munţi au fost proprietatea particulară a donatorului (cum susţine A.D. Xenopol în „Istoria şi genealogia Casei Callimachi”) sau moşii domneşti în înţelesul de avere a ţării (N. Iorga în „Documentele familiei Callimachi”, vol. II); în orice caz, prin acest act donatorul îşi lua asupra acestor munţi drepturi ca asupra unui pământ domnesc. (Ulterior, aceste proprietăţi au fost schimbate de Maria Jitniceroaia şi fiul său Şerban Cananău cu alţi munţi, proprietatea mănăstirilor Voroneţ şi Humor. În urmă, după anexarea Bucovinei, aceşti munţi – ca şi alte proprietăţi, cum vom vedea în continuare – au trecut în patrimoniul domeniului statului austriac şi, după învoiala din 1865 dintre acest domeniu şi câmpulungeni, a revenit primăriei oraşului Câmpulung Moldovenesc.)

Al treilea document, tot al lui Grigore Ioan Callimachi, „Cartea domnească” din 4 iunie 1763, dispune ca, câmpulungenii să nu fie supăraţi „nici cu leul de la casă, nici cu zeciuiala de la grădini şi fâneţe”, pentru că „se află cu traiul lor în loc strîmt şi nici pînă acum nu au plătit nimic”, iar pentru munţii dăruiţi Mariei Jitniceroaiei, pentru vitele locuitorilor care vor paşte pe aceşti munţi „să plătească numai atît cît se plăteşte şi pentru munţii mănăstireşti”.

A fost necesară această carte domnească întrucât după actul de danie al lui Grigore Ioan Callimachi, Maria Cananău a început a împila pe câmpulungeni, cerându-le dăjdii. Aceştia s-au plâns domnului, care a pus divanul să cerceteze pricina, după care a hotărât, prin cartea domnească, cele arătate mai sus.

Al patrulea document, „Cartea domneas-că a lui Grigore Alexandru Ghica V.V. ” din 16 ianuarie 1766, constată de la început că locuitorii Câmpulungului „au o deosebită tocmeală pentru birul lor” şi fiindcă li s-a cerut totuşi mai mult „adăuşag la sferturi, la agiutorinţă şi la mucarerie”, hotărăşte cât trebuie să li se ceară de aici înainte.

Al cincilea document, „Cartea domnească a lui Grigore Ioan Callimachi” din 25 iunie 1767, menţionează că câmpulungenii au de la dânsul un hrisov prin care li s-a recunoscut dreptul de a paşte oile lor, de la Sf. Dumitru la Sf. Gheorghe, pe orice moşie la câmp, ferind însă fânul. Ca urmare, se precizează în această carte că, dacă stăpânii moşiilor ar îndrăzni să-i supere pe câmpulungeni şi să le ia zălog, ispravnicul ţinutului în care locuitorii Câmpulungului au fost stânjeniţi în dreptul lor are poruncă să cheme pe stăpânii moşiei, să le facă cunoscut hrisovul domnesc şi să-i silească să restituie câmpulungenilor ce au luat de la ei.

Al şaselea document, de la acelaşi domnitor şi acelaşi an, din 26 iunie 1767, recunoaşte că locuitorii din Câmpulungul Moldovenesc din ţinutul Sucevei, „care locuiesc în loc strâmt şi păzesc hotarul ţării”, au avut hrisoave „de la toţi luminaţii Domni”, după care câmpulungenii „au fost scutiţi de mortasipie şi de pîrcălăbie şi de folărit”. „De aceea”, zice domnul mai departe, „ne-am îndurat şi noi de i-am miluit, pentru că se cuvine să miluim pe aceşti păzitori ai hotarelor ţării şi am hotărât ca pentru drepte stânele lor să nu plătească nici un ban folărit şi nici pârcălăbie ori mortasipie pentru sumane, cergi, brâie, catrinţe, brânză şi lână ce duc la târguri de vânzare să nu plătească”.

În fine, al şaptelea document şi cel mai cuprinzător este „Hrisovul din 5 decembrie 1767 al lui Grigore Ioan Callimachi V.V”. În acest document se înşiră toate drepturile şi privilegiile câmpulungenilor, pentru a nu se mai naşte pricini şi neînţelegeri pentru aceşti locuitori, pe care Domnul îi numeşte „straja ţării”. Privitor la bir, se repetă în acest hrisov hotărârea din „Cartea domnească a lui Grigorie Alexandru Ghica din 16 ianuarie 1766”. În ceea ce priveşte „pricinile munţilor”, se stabileşte ca toţi munţii şi pădurile mănăstireşti sau boiereşti „să aibă lăcuitorii cei ce lăcuiesc acolo aş văra şi aş păşuna vitele, cum şi iarba ce va fi de fînaţ, iar ei să o cosască însă cu tocmeală şi cu voia stăpînilor moşiei”. De asemenea, „pentru vînatul peştelui şi pentru alte gujulii”, hrisovul dispune că boierii proprietari de moşii la munte şi egumenii mănăstirilor să nu supere cu „dejma” pe aceşti locuitori, „fără numai pescăritul peşte-lui apa de la mănăstire în sus giumătate de ceas, şi apa de la mănăstire în gios iar giumătate de ceas, să nu umble lăcuitorii păscărind, ce să fie pentru treaba părinţilor”. Pentru cei opt munţi, dăruiţi de domn Mariei Jitniceroaia, se dispune „să se urmeze ca şi pentru munţii mănăstireşti”.

Hrisovul întăreşte apoi miluirile numărate în „Cartea domnească din 26 iunie 1767” privitoare la scutirea de mortasipie, părcălăbie şi folărit, la fel pentru iernatul oilor şi pentru vinul ce-l aduc câmpulungenii de la Odobeşti, ca să nu fie supăraţi „nici în părcălăbie, nici cu ortul starostelui şi nici vornicul lor nu are să le iea nimic”.

În fine, acest document stabileşte şi juris-dicţia în afacerile câmpulungenilor, hotă-rând ca în treburile lor să nu se amestece alţi ispravnici, „fără numai vornicul să-i giudece”, şi se ocupă apoi de „plata pentru oamenii domneşti ce ar merge la Câmpu-lung cu vreo poruncă” şi de dările preoţilor, diaconilor şi ţârcovnicilor.

Cam acestea ar fi drepturile şi privilegiile ce le-au avut locuitorii vechiului Ocol al Câmpulungului Moldovenesc şi care au îndreptăţit în parte pe Dimitrie Cantemir să numească acest ţinut „republica Câmpulungului Moldovenesc”.

*

* *

Proprietatea forestieră în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc

Am arătat mai sus că locuitorii acestui ţinut au avut stăpânirea munţilor şi pădurilor, libertăţi şi scutiri de dări acordate de domnii Moldovei şi moştenite încă înaintea descălecatului Moldovei, pentru paza acestui ţinut de margine şi pentru paza drumurilor care duceau spre Maramureş, Rodna şi oraşul săsesc Bistriţa din Ardeal şi care treceau toate pe aici.

Din nefericire pentru aceşti locuitori şi din nefericire şi pentru averea şi proprietatea naţională, drepturile de proprietate şi folosinţă, privilegiile şi libertăţile locuitorilor ţinutului Câmpulung Moldovenesc nu au fost organizate şi statuate prin vreun act de împroprietărire care să rămână valabil în decursul timpurilor. Acest lucru care s-a făcut, spre exemplu, cu proprietatea locuitorilor din cele 44 de sate ale Năsăudului din Ardeal, vecine cu Ocolul Câmpulung Moldovenesc şi unde locuitorii au fost împroprietăriţi în imperiul austro-ungar pentru aceleaşi motive, şi anume paza frontierelor – astăzi „Fondul Grăniceresc al Năsăudului” – sau cum s-a făcut în Banat, tot sub imperiul austro-ungar, cu locuitorii din regiunea de graniţă, care au fost împroprietăriţi şi constituiţi în „Comunitatea de Avere Grănicerească din Caransebeş”, însă nu s-a făcut pentru recunoaşterea drepturilor câmpulungenilor din cauza stărilor înapoiate în administraţia Principatelor româneşti.

Ca urmare, domeniul şi proprietatea cuvenită locuitorilor ţinutului Câmpulungului Moldovenesc a putut fi uzurpată şi însuşită după anexiunea Bucovinei de către statul austriac (Kameralherrschaft, sau în limbajul popular „Cămara”) şi în partea rămasă principatului Moldovei de către di-verşi boieri, în baza unor pretinse acte de danii domneşti.

Încă din timpul domnilor fanarioţi s-a ivit obiceiul de a se considera ca locuri domneşti moşiile care n-aveau hrisoave domneşti de danie, aceasta cu scopul ca aceste moşii să poată fi dăruite de domn rudelor, boierilor credincioşi domniei sau favoriţilor şi fără a se ţine seama că mare parte din aceste locuri fuseseră lăzuite şi stăpânite de băştinaşi, încă înaintea descălecatului Moldovei.

Am văzut acest lucru în documentul din 29 iunie 1761, prin care domnitorul Grigore Ioan Callimachi a dăruit cei opt munţi Mariei Cananău Jitniceroaia. Acelaşi lucru s-a întâmplat după anexiunea Bucovinei, cum se va arăta mai departe, în partea ţinutului Câmpulung Moldovenesc rămasă Moldovei la 6 august 1800, când Constantin Ipsilante dăruieşte fiului său Alexandru Ipsilante (conducătorul de mai târziu al eteriei greceşti din 1821) satele din Ocolul Câmpulung Moldovenesc: Dorna, Şarul şi Păltinişul, cu toţi munţii şi pădurile din cuprinsul acestor sate.

Vom vedea mai la vale, când vom ajunge la epoca de după anexiunea Bucovinei, străduinţa şi zbuciumul pe care au trebuit să-l îndure locuitorii satelor dornene timp de aproape 50 de ani „ca urmare a acestui act al lui Constantin Ipsilante” pentru a-şi redo-bândi în parte pădurile şi terenurile ce le aparţineau. Lupta pe care au dus-o locuitorii din această parte a Ocolului Câmpulung Moldovenesc nu a fost mai puţin aprigă şi împilările mai puţin numeroase decât au avut a îndura fraţii lor din partea ţinutului Câmpulungului trecută sub stăpânire şi unde aceştia au trebuit să înfrunte o administraţie străină şi un adversar la fel de hrăpăreţ: „Cămara” sau fiscul stăpânirii cezaro-crăieşti a Austriei.

*

* *

În ţinutul Câmpulungului Moldovenesc, în afară de proprietatea locuitorilor şi de boierii proprietari prin actele de danie ale domnitorilor Moldovei (Maria Cananău şi moştenitorii ei), o a treia categorie de proprietari ai munţilor şi pădurilor acestui ţinut l-au constituit mănăstirile Moldovei vecine ţinutului şi înzestrate, într-o mică măsură, cu o parte din munţii şi pădurile vechiului Ocol al Câmpulungului Moldovenesc.

Este foarte interesant de remarcat că, cu toate că mănăstirile bucovinene au fost atât de bogat înzestrate, ca nici într-un alt loc al ţării (la ocuparea Bucovinei de către Austria terenurile proprietatea celor 14 mănăstiri şi 11 schituri aflătoare în Bucovina ocupa mai mult de jumătate din întinderea acestei provincii[12], aceste mănăstiri au avut foarte puţine terenuri în vechiul Ocol al Câmpu-lungului Moldovenesc, cu toate că acest ţinut era (şi este încă) atât de bogat în păduri şi păşuni frumoase. Acest lucru constituie o dovadă în plus că domnitorii Moldovei au considerat proprietatea din ţinutul Câmpu-lungului Moldovenesc – în cea mai mare parte – a locuitorilor băştinaşi, neputând dispune aici decât de puţini munţi şi păduri.

Mănăstirile înzestrate cu terenuri în acest ţinut (până la anexiunea Bucovinei) au fost numai patru şi anume :

1. Mănăstirea Moldoviţa (aflată pe apa Moldoviţei, plasa Câmpulung), zidită de Alexandru cel Bun în 1402 şi apoi, după cutremurul din timpul lui Petru Rareş când a fost distrusă, reclădită de acesta la 1531, a fost înzestrată prin uricul dat la Suceava, leat 6918 (1410) februarie 5[13], de către Alexandru cel Bun cu munţii Suhardul Mare şi Suhardul Mic (Suhărzelul), din apa Bistriţei (azi aflaţi pe teritoriul comunelor Dorna Candreni şi Ciocăneşti). În acest document se arată precis hotărnicia acestor doi munţi.

2. Mănăstirea Suceviţa, aflată pe apa Suceviţei, pe teritoriul judeţului Rădăuţi, zidită de mitropolitul Gheorghe Movilă în 1581, a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri bucovinene. Pe teritoriul Ocolului Câmpulung Moldovenesc este înzestrată cu muntele Giumalău (de pe teritoriul comunei Pojorâta) prin dania logofătului Ion Solomon, a soţiei sale Marica, nepoata hatmanului Luca Arbore şi a vătafului Udrea cu soţia sa Parasca. Hrisoavele de danie[14], date la Iaşi la 1 şi la 11 mai leat 7092 (1584) sunt întărite cu semnătura lui Petru V.V. (Petru Şchiopul), care confirmă actul de danie, menţionând că muntele Giumalău cu pădurea a fost primit de hatmanul Luca Arbore de la Bogdan V.V.

3. Mănăstirea Solca (aflată pe teritoriul judeţului Suceava), zidită de Ştefan Tomşa V.V. la 1611, de asemenea a fost deosebit de bogat înzestrată. La hotărnicia din 1782, mănăstirea Solca prezintă actele de proprietate a 11 sate (în judeţul Suceava), a patru munţi (în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc) şi a trei sate peste „cordun” (în Moldova). Cei patru munţi din Câmpu-lungul Moldovenesc sunt: Cucoşul, Găina, Porşescul şi Botoşul, foste proprietăţi ale Mariei Cananău şi care, după „Zapisul de schimb” din 19 ianuarie 1775, sunt cedaţi de proprietară mănăstirii Solca, în schimbul moşiei Costeşti de pe apa Siretului, Ocolul Botoşanilor[15]. Acest hrisov este semnat de egumenul mănăstirii Solca, părintele Miftodie şi de tot soborul mănăstirii şi este întărit (la 9 februarie 1775) cu semnăturile mitropolitului Gavril al Moldovei, episco-pului Leontie al Romanului, episcopului Dorofteiu al Rădăuţiului şi episcopului Ino-chentie al Huşului.

4. Mănăstirea Voroneţ (aflată pe apa Voroneţului, în comuna Voroneţ, plasa Gura Humorului), ctitorită de Ştefan cel Mare la 1488, a fost cea mai bogat înzestrată din toate mănăstirile bucovinene. La hotărnicia din 1782 (făcută după anexarea Bucovinei), mănăstirea Voroneţ prezintă dreptul de proprietate asupra a nouă sate şi trei munţi în Bucovina şi asupra a cinci sate peste „cordun”, în Moldova. În Ocolul Câmpu-lung Moldovenesc, mănăstirea Voroneţ dobândeşte în 1775 trei munţi: Petrişul, Muncelul din Straja şi Mestecănişul de la Maria Cananău (din cei opt munţi pe care aceasta îi avea din actul de danie din 29 iunie 1761 de la Grigore Ioan Callimachi V.V.), în schimbul moşiei Vlădeni din Ocolul Botoşanilor. Documentul privitor la acest schimb[16] are data de 10 martie 1775 şi este încheiat între Maria Cananău şi fiii săi, Şerban şi Ioniţă Cananău şi părintele Macarie, egumenul mănăstirii Voroneţ.

Aceasta este toată proprietatea mănăsti-rească, până la anexarea Bucovinei, în vechiul Ocol al Câmpulungului Moldove-nesc.

Aşadar, în ajunul ocupării Bucovinei de către austrieci, situaţia proprietăţii munţilor şi a pădurilor ţinutului Câmpulungului Mol-dovenesc era următoarea:

a. Cea mai mare parte a pădurilor ţinu-tului (care atunci ocupau circa 90 % din întreaga suprafaţă a vechiului Ocol), munţii şi păşunile aflate aici, erau în proprietatea şi posesiunea faptică a locuitorilor băştinaşi, a câmpulungenilor. Proprietatea lor era de circa 85 % din întreaga suprafaţă a vechiului Ocol al Câmpulungului Moldovenesc.

b. O mică parte din suprafaţa păduroasă era proprietate boierească. Cu acte de danie în regulă cunoaştem numai proprietatea Mariei Cananău Jitnicerioaia şi a fiilor ei, Şerban şi Ioniţă Cananău. Întrucât aceştia, în ianuarie şi martie 1775 au cedat patru munţi mănăstirii Solca şi trei munţi mănăstirii Voroneţ, ei rămân numai cu munţii Faţa Câmpulungului (Bodea, Runcul şi Măgu-ra)[17].

c. În fine, restul de zece munţi, cu pădurile şi păşunile din golurile munţilor, erau proprietăţi mănăstireşti: Suhardul Mare şi Suhărzelul (Suhardul Mic) – proprietatea mănăstirii Moldoviţa, Giumalăul (cea mai mare proprietate) – proprietatea mănăstirii Suceviţa, Cocoşul, Găina, Porşescul şi Botuşul – proprietatea mănăstirii Solca şi Pietrosul, Muncelul Străjii şi Mestecănişul – proprietatea mănăstirii Voroneţ. Aceşti munţi ocupau o suprafaţă de aproximativ 15 000 ha, adică circa 12 % din suprafaţa totală a vechiului Ocol al Câmpulungului Moldovenesc.

Evenimentele de la răpirea Bucovinei

A.I Porţiunea ţinutului Câmpulung Moldovenesc trecută Bucovinei

Să urmărim acum evoluţia proprietăţii forestiere în ţinutul Câmpulungului Moldo-venesc de la actul anexării Bucovinei înain-te, act care a dus la dezmembrarea acestui ţinut în două părţi.

Credem nimerit însă ca mai întâi să amintim în rezumat evenimentele care au dus la deznodământul tragic al răpirii Buco-vinei[18].

La 1768 reîncepe, între Rusia şi Turcia, un nou şir de lupte în care, ca de obicei, Rusia avea să iasă înfrântă. Ca urmare, după încheierea păcii de la Cuciuc-Cainardji de la 21 iulie 1774, oştile ruseşti sunt silite să părăsească Principatele româneşti, pe care le ocupaseră încă de la începutul acestui război, sub motivul că le apără de turci.

Îndată după aceasta Austria, care stătea la pândă şi în ultima vreme îşi tot mutase hotarele către est (după pacea de la Carloviţ, la 1699, ajunsese vecină cu Principatele româneşti), porneşte pe urmele proaspete ale armatelor ruseşti. Sub pretext că vrea să stabilească o legătură directă între Galiţia şi Ardeal, oştile împărăteşti trec la 1 octombrie 1774 graniţa şi ocupă întreaga Ţară de Sus a Moldovei, până la Roman.

Ca să îmbrace în cuvinte nevinovate acest act de curată samavolnicie, Austria susţine că doreşte să tragă un „cordon” sanitar împotriva holerei care bântuia atunci în Moldova. Şi de atunci „cordun” avea să se numească în limbajul popular hotarul trasat prin violenţă şi „cordunaşi” locuitorii de o parte şi de alta a acestei frontiere.

Deocamdată, această ocupare se face fără voia Turciei, contra voinţei domnitorului iu-bitor de ţară Grigore Alexandru Ghica şi contra protestelor boierilor. Dar, în curând toate mijloacele sunt puse în acţiune pentru a se „convinge” Turcia, puterea suverană: peşcheşurile şi bacşişurile pentru corupţie, hărţile false, în fine crima sângeroasă prin care inimosul domnitor Alexandru Ghica, care se opunea, este suprimat, au ca rezultat succesul dorit. Prin tratatul încheiat la Ţaringrad la 7 mai 1775 între Thugut, ministrul plenipotenţiar al Austriei şi marele vizir Izzet Mehmed Paşa, Turcia recunoaşte cedarea către Austria a acestei părţi de nord a Moldovei, obţinând numai paleativul „menţinerea status-quo-ului” pe care-l garanta Austria pentru provincia ocupată.

Luarea în primire formală a acestei pro-vincii, care era să fie denumită la început „Ocolul Sucevei”, dar apoi a fost numită „Bucovina” (de la Buchenland, pentru că ar fi avut multe păduri de fag), se face abia în 1777, când (la 12 octombrie) toată populaţia provinciei este chemată să depună jurămân-tul de credinţă către împăratul[19].

Se fac pregătiri fastuoase pentru aceasta şi sunt invitaţi oaspeţi din ţările învecinate, chiar şi din Moldova şi se aranjează mari festivităţi la Cernăuţi, noua capitală a pro-vinciei uzurpate. Dar numai puţini boieri rămaşi în Bucovina participă la serbări. Cei mai mulţi, ba chiar şi mulţi ţărani, trec în Moldova.

De la început, întreaga Bucovină şi deci şi ţinutul Câmpulungului Moldovenesc (por-ţiunea rămasă peste cordun) a fost pusă sub administraţie militară. Primul guvernator militar este generalul Gabriel Spleny de Mihaly, până în 1779, şi de aici generalul baron von Enzenberg, până în noiembrie 1786, când Bucovina este pusă sub admi-nistraţie civilă, fiind încorporată Guvernă-mântului civil din Leov, administraţia Gali-ţiei, ca al 19-lea cerc administrativ al acestei provincii, aceasta după ce împăratul Iosif al II-lea vizitase a doua oară Bucovina (24-27 iulie 1786).

Măsura aceasta (nu se cunosc motivele care l-au îndemnat pe împăratul Iosif al II-lea să ia această hotărâre), a nemulţumit profund populaţia băştinaşă a Bucovinei. Se pare că nemulţumirea a răzbătut până la guvernul central din Viena, deoarece la 27 septembrie 1790 acest guvern dă o declaraţie prin care constată că unirea din 1786, făcută numai cu intenţia de a simplifica administraţia publică, nu mai poate dăinui din cauza deosebirilor de limbă, obiceiuri şi datini, care nu pot permite un acord. În consecinţă, hotărăşte ca Buco-vina să nu mai fie socotită parte integrantă din Galiţia, dar totuşi, pentru uşurinţă, admi-nistraţia să rămână mai departe în dependinţa administrativă şi juridică a Galiţiei.

Situaţia românilor din Bucovina, prin această alipire la administraţia galiţiană, care va dura până în 1849, deci 62 de ani, s-a înrăutăţit întrucât, dacă până acum, în timpul administraţiei militare, aceasta mani-festa numai un spirit de germanizare, administraţia nouă, german-poloneză, influenţată de spiritul şovin slav al polonezilor, aduce o puternică tendinţă de slavizare a Bucovinei, românii având de luptat şi înfruntat acum doi adversari.

Aproape totalitatea funcţionarilor aduşi sub administraţia guvernământului din Lemberg au fost străini. Dintre cei nouă şefi ai administraţiei locale, până în 1849 numai primul a fost român, boierul Vasile Balş.

Această administraţie a schimbat înfăţi-şarea provinciei prin exodul pe care l-a pro-dus în populaţia băştinaşă. O mulţime de boieri, proprietari de moşii în Bucovina, trec în Moldova. În locul lor rămân arendaşi străini, care impun ţăranilor clăcaşi condiţii extrem de aspre de viaţă. De unde în restul Bucovinei numărul zilelor de clacă era de 6-12 pe an (în ţinutul Câmpulungului Mol-dovenesc nu exista aceasta, ţăranii – după cum am văzut – fiind liberi pe proprietăţile lor), arendaşii le impun – ca şi în restul Galiţiei – până la 150 zile de clacă pe an, fapt care face ca parte din ţărani să treacă în Moldova. În locul lor vin ţărani din Galiţia, ucraineni, ruteni, poloni, ruşi etc. care la fel, fiind storşi de arendaşii străini, încep a pribegi în masă, întâi în regiunea Hotinului şi apoi în regiunea mănoasă a Bucovinei (ţinutul Cernăuţiului, Storojineţului şi Suce-vei).

Urmarea a fost că, de unde la anexarea Bucovinei erau, la 63 700 de români numai 8400 ruteni (adică 13 %), în 1848, la 209 293 români sunt 108 907 ruteni[20] (adică peste 52 %). Deci, în numai 60 de ani de administraţie galiţiană, proporţia slavilor faţă de populaţia băştinaşă s-a mărit de patru ori.

Aceeaşi tendinţă se manifestă şi pe tărâm bisericesc, când episcopul acestei provincii este mutat de la Rădăuţi la Cernăuţi, scos de sub ierarhia mitropolitului de Iaşi şi pus sub autoritatea mitropolitului sârb de la Carloviţ[21]. Chestiunea bisericească va fi arătată mai în amănunt când vom vorbi despre proprietatea Fondului Bisericesc din ţinutul Câmpulungului Moldovenesc.

*

* *

În această situaţie, s-a început încă din primul moment al anexiunii lupta pentru proprietatea forestieră în ţinutul Câmpu-lungului Moldovenesc, între locuitorii băşti-naşi şi statul austriac.

Primii guvernatori militari ai acestei provincii, care iau contact cu stările de fapt din ţinutul Câmpulungului Moldovenesc, nu pot să nu recunoască drepturile şi libertăţile speciale pe care le aveau locuitorii.

În raportul din 8 septembrie 1779[22] gene-ralul Enzenberg afirmă că „Ocolul Câmpu-lung Moldovenesc nu cunoaşte alt stăpân decât pe suveranul ţării”. Locuitorii nu plă-tesc decât „capitaţia” (Familiensteur), şi nu cunosc robotul, zeciuiala (decima), nici alte prestaţii, ca în celelalte părţi ale provinciei.

Guvernul din Viena, faţă de aceste infor-maţii, dat fiind că prin tratatul din 7 mai 1775 garantase Turciei menţinerea „status-quo-ului” în provincia anexată, păşeşte cu prudenţă şi recomandă guvernatorilor să evite tot ceea ce i-ar nemulţumi pe locui-tori[23].

Totuşi, faţă de susţinerea câmpulun-genilor pe care am detaliat-o la capitolul precedent, că toţi munţii şi pădurile ţinutului care nu erau ale mănăstirilor sau ale Mariei Jitniceroaia erau ale lor, fie că erau sau nu stăpânite de ei, funcţionarii domeniului fiscal austriac, veniţi în ţinut imediat după anexiune, afirmau că toate pădurile şi munţii ţinutului, pentru care locuitorii nu pot aduce documente hotărâtoare pentru dovedirea proprietăţii sunt ale suveranului ţării[24] şi formează, prin urmare, domeniul fiscal sau Kameral (Staatdsherrschaft, Kameralherr-schaft, Fiscus şi Aerar), în limbajul locui-torilor „Cămara”[25].

În baza acestor consideraţii, generalul Enzenberg, după ce declară aceşti munţi şi păduri ca domeniu cameral, face în raportul său din 8 septembrie 1779 propunerea ca fiscul – proprietar al acestui domeniu – să tragă, ca orice alt stăpân din ţară, toate foloasele ce după drept i se cuvin şi în consecinţă să dea în arendă pe seama sa (pro aerario) vânzarea vinului şi rachiului.

Guvernul austriac a tărăgănat să ia vreo hotărâre la această propunere a generalului Enzenberg dar, în fine, a admis-o prin rescriptul Consiliului Aulic de război din Viena din 28 iunie, anul 1782. Acesta este întâiul act de potestate dominicală (de exercitare a autorităţii şi calităţii de propri-etar domenial a Statului) în ţinutul Câmpu-lungului Moldovenesc, când în septembrie 1782 s-a dat în arendă crâşmăritul în folosul domeniului statului austriac, în folosul „Cămării”[26].

Primul act a fost greu. Celelalte urmează îndată. Astfel, în 1785 Cămara introduce o taxă pentru întrebuinţarea lemnului din păduri şi în noiembrie 1788 se ia câmpu-lungenilor dreptul vânatului şi pescuitului şi se pune o taxă dominicală asupra morări-tului[27].

Având de executat atâtea atribuţii în virtutea drepturilor pe care şi le arogă, este necesară o autoritate locală. Ca atare, se înfiinţează în 1785, în târgul Câmpulung, un oficiu pentru administrarea Domeniului Cameral (KameralWirtschaftsamt)[28].

*

* *

Aşadar pădurile, ca şi celelalte terenuri pentru care câmpulungenii nu au putut produce dovezi de proprietate cu acte, sunt declarate domeniul statului, Domeniul Cameral. Dar hotarele între proprietatea dominicală şi cea a locuitorilor nu erau cunoscute şi nici stabilite. De aceea, Consiliul Aulic de Război din Viena, prin rescriptul nr. 275 din 10 noiembrie 1781 instituie o comisie aulică (Hofcomission) pentru stabilirea proprietăţii imobiliare, care după terminarea lucrărilor avea să dea locuitorilor acte de proprietate[29].

În ţinutul Câmpulung, această comisiune a început lucrările în 14 iulie 1783 (pentru oraşul Câmpulung) şi le-a terminat, în celelalte părţi ale ţinutului, până la sfârşitul anului 1785[30].

După alipirea acestui ţinut la districtul Galiţiei, funcţionarii Domeniului Cameral (depinzând acum de instanţa camerală din Lemberg), se simt mai liberi în pretenţiile lor şi nu se mulţumesc numai cu administrarea pădurilor şi munţilor ce le luaseră în pose-siune, ci încearcă să aducă ingerinţe şi în alte drepturi ale câmpulungenilor. Ei nu înţeleg că locuitorii ţinutului erau ţărani liberi (Freibauern, Freisassen – cuvânt de la care derivă „fraizasini”, cum îşi ziceau câmpu-lungenii)[31] şi că deci trebuie să fie trataţi altfel decât locuitorii de pe moşiile boiereşti de la ţară şi propun, în 1790, ca şi câmpu-lungenii să fie supuşi în folosul „Cămării” la robot (boieresc) şi la alte prestaţiuni boiereşti, ca şi ceilalţi locuitori ai Bucovinei, motivând că aceste privilegii li s-au dat câmpulun-genilor de domnitorii Moldovei pentru tim-purile cât au străjuit hotarele şi deci acum, când nu mai au această obligaţie, nu-şi mai au rost nici privilegiile.

Câmpulungenii protestează şi guvernul le dă dreptate. Prin ordonanţa din 2 martie 1791 se menţionează că, potrivit tratatelor şi „status-quo-ului”, locuitorii vechiului Ocol al Câmpulungului Moldovenesc au fost şi ră-mân liberi de prestaţiunile boierescului[32].

Încurajaţi de această ordonanţă, câmpu-lungenii protestează şi contra uzurpării drep-tului lor de crâşmărit, morărit, pescuit, vânat şi a taxei pentru lemnul scos din pădure. Se fac cercetări pentru aceste cereri juste ale câmpulungenilor şi, ca urmare, prin hotărârea Judecătoriei din Cernăuţi din 5 iulie 1795, se dă oarecare satisfacţie drepturilor seculare ale locuito-rilor şi anume se stabileşte definitiv că aceştia sunt scutiţi de prestaţiunile boieres-cului, dar se enunţă că vânatul, pescuitul, crâşmăritul şi morăritul rămân drepturi dominicale. Obligă însă „Cămara” să permi-tă câmpulungenilor pescuitul în timpul posturilor şi, pentru morărit şi taxa de lemne, se reduce suma ce trebuia plătită. Această hotărâre, datorită relei credinţe a funcţi-onarilor locali, este înmânată câmpulun-genilor cu 17 ani întârziere, abia la 12 octombrie 1812[33]. După această întârziere, câmpulungenii nu-şi mai dau bine seama de importanţa acestei hotărâri şi nu o mai apelează, fapt care face ca aceasta să rămână definitivă[34].

Între timp, se urmăreşte prin procese deosebite recunoaşterea privilegiilor vechi obţinute de la domnii Moldovei, dar şi acest lucru li se refuză prin Decretul Cancelariei Aulice din 1 iulie 1813[35].

Câmpulungenii nu disperă, ci îşi schimbă tactica de luptă. În 1824 refuză a mai plăti impozite pe mori. Alte cercetări şi contro-verse dar, după 26 ani, împilaţii câştigă procesul: prin hotărârea Ministerului de Interne din 28 februarie 1850 se anulează „Cămării”, în acest ţinut, impozitul morări-tului[36].

Între timp, alte uzurpări s-au produs în proprietatea câmpulungenilor. Sub motivul revederii hotarelor, „Cămara”, începând încă din 1802, îşi rotunjeşte hotarele între munţii şi pădurile declarate ca proprietate a sa şi cele ale locuitorilor. Prin această „revedere”, toate locurile lăzuite de câmpulungeni – care după cum am văzut, constituiau încă din secolul al XVII-lea proprietatea deplină şi necontestată, prin actul pozitiv de posesiune „lăzuirea” – şi care se aflau în pădurile ocupate de Dome-niul Cameral se consideră ca terenuri came-rale, la fel şi coastele şi păşunile vecine pădu-rilor camerale, dacă erau numai puţin acope-rite cu ceva tufişuri.

Aceste acte, venind şi cu o expropriere arbitrară, înverşunează toată populaţia câm-pulungeană, care începe acum altă luptă aprigă contra ştirbirii hotarelor şi contestării proprietăţii sale indubitabile, care până acum nu fusese pusă niciodată în discuţie.

Încep o mulţime de procese între „Căma-ră” şi locuitori, în tot ţinutul Câmpulungului. Nenumărate jeluiri ajung la cunoştinţa organelor conducătoare şi se orânduiesc o mulţime de comisii la faţa locului. Toate cercetările nu au ca rezultat decât schimbări şi modificări de hotare, mai toate în favoarea Cămării, fapt care duce la o astfel de încur-cătură în delimitarea proprietăţilor încât nici administraţia impozitelor nu mai poate stabili care este proprietatea particulară şi cât trebuie să se încaseze de la proprietar. Ca atare, se adresează Judecătoriei Câmpulung, cerându-i să facă rânduială cu proprietatea locuitorilor.

În raportul întocmit de această judecăto-rie, în cauză[37] (în august 1860) se arată foarte bine starea haotică care domnea în situaţia proprietăţii. Raportul are cuvinte foarte tari la adresa funcţionarilor silvici ai Domeniului Cameral şi a celor care au procedat atât de arbitrar: „este aşa ca şi cînd în părţile acestea nu ar fi existat nici lege, nici idee despre proprietate sau cel puţin despre posesiune”. Raportul nu are vreo urmare practică. Procesele continuă cu înverşunare şi câmpulungenii sunt aproape sărăciţi de administraţia vitregă şi cheltuielile proce-uale care nu le dau totuşi satisfacţie.

În acest moment critic intră în luptă în ajutorul câmpulungenilor Eudoxiu Hurmu-zache, „bătrânul de la Cernauca”. Eudoxiu Hurmuzache, ca al doilea fiu al lui Doxache Hurmuzache, era descendent dintr-o veche familie boierească, cu rădăcini adânci în pământul Moldovei, de mari proprietari, cu moşii întinse în Moldova şi în partea devenită mai târziu Bucovina. Mai toţi membrii acestei familii au fost cărturari însemnaţi: de amintit vornicul Alexandru Hurmuzache, care la 1760 a dat o culegere importantă de documente istorice.

Doxache Hurmuzache vine în Bucovina în 1804, la 22 ani, şi se stabileşte la Cernauca, lângă Cernăuţi, moşie ce face parte din domeniul părintesc încă din 1680. El rămâne însă şi mai departe în strânsă legătură cu Moldova, devenind chiar mare vornic nu mult înainte de moartea sa. Cei patru fii ai săi, Constantin, Eudoxiu, Gheorghe şi Alecu, fac toţi studii înalte la Viena, toţi fiind cărturari, ziarişti şi oratori de talent.

După evenimentele din 1848, când furtunile revoluţionare şi înnoitoare au bântuit în toată Europa, deşteptarea conştiin-ţei româneşti în Bucovina – în mare măsură – se datoreşte fraţilor Hurmuzache. Ei au fost în fruntea comitetului de acţiune care cutreiera Bucovina pentru lămurirea popula-ţiei asupra doleanţelor românilor şi, totodată, informează lumea politică a Austriei despre drepturile populaţiei româneşti. În acest sens întocmeşte Eudoxiu Hurmuzache o documentată scriere istorică informativă (Promemoria zur Bukoviner Landespetitiere vom Jahre 1848) în februarie 1849 şi, graţie legăturilor sale personale şi ale celorlalţi fraţi ai lui cu miniştri şi deputaţi influenţi din Viena, străduinţele lui sunt încununate cu succes.

Prin constituţia din 4 martie 1849, Bucovina este separată de nefericita aparte-nenţă la Guvernământul Galiţiei şi e decre-tată provincie autonomă şi ridicată la rangul de ducat, având ca emblemă bourul.

Ca adânc cunoscător al durerilor români-lor bucovineni, Eudoxiu Hurmuzache cu-noaşte şi istoria, tradiţiile şi neînfricatele lupte pentru dreptul lor ale locuitorilor ţinutului Câmpulungului Moldovenesc. Se pune deci în fruntea lor şi îi face să alcătu-iască o cuprinzătoare petiţie, pentru a aduce încă o dată la cunoştinţa împăratului suferin-ţele lor. Aceasta este datată la Câmpulung la 15 mai 1861 şi este semnată de Miron Ciupercovici şi Ilie Niculiţă, ca mandatari ai comunelor Ocolului Câmpulungului Moldo-venesc[38].

În acelaşi timp, Eudoxiu Hurmuzache tipăreşte la Viena „Nothe und Hilferuf der Gemeinden des Moldauisch Câmpulunger Okols”, pe care o răspândeşte în toate părţile şi la toate persoanele marcante din viaţa politică a Austriei, lucrare care face adâncă impresie.

Jelania câmpulungenilor din 15 mai 1861 este înaintată în aceeaşi lună Cancelariei Cabinetului Împărătesc din Viena şi destăi-nuirile şi învinovăţirile contra actelor arbi-trare ale funcţionarilor „Cămării” impre-sionează pe împărat, care onorează petiţia cu semnătura proprie, pusă pe ordinul de a se cerceta de urgenţă afacerea şi de a se face raportul în această chestiune.

Direcţiunea Finanţelor din Lemberg, însărcinată cu întocmirea raportului, după o muncă de cinci luni, în care timp s-au studiat actele proceselor şi luptelor câmpu-lungene, depune raportul confidenţial la 24 noiembrie 1861.

Propunerile ministerului făcute împăra-tului, faţă de raportul Direcţiunii Finanţelor, nu se cunosc, ci numai hotărârea împăra-tului. Această hotărâre însă nu dă satisfacţie decât într-o mică măsură luptei şi strădu-inţelor de aproape 90 de ani a câmpulun-genilor. Se instituia o comisiune mixtă nu-mai pentru cercetarea proceselor speciale pendinte ale locuitorilor şi ale comunelor, în vederea împăcării şi satisfacerii lor, cum şi pentru satisfacerea servituţilor locuitorilor.

Chestiunea privitoare la totalitatea pă-durilor şi terenurilor ocupate de „Că-mară”, pe care le pretindeau câmpulungenii în petiţia lor, precum şi la cea privitoare la drepturile dominicale (vânatul, pescuitul, crîşmăritul, propinaţia), erau cu totul eliminate din cercetările ordonate. Aşa-dar, proprietatea forestieră uzurpată de „Cămară” rămâne definitiv recunoscută acesteia prin hotărârea împăratului.

Comisiunea care avea să cerceteze şi să împace părţile în litigiu în procesele pentru proprietatea particulară sau comunală şi pentru regularea servituţilor pe proprietăţile „Cămării” (drepturile de servitute în pădu-rile „Cămării” erau: dreptul de luat lemne de foc, de păşunat, de folosit drumurile, plaiuri-le şi izvoarele, de adăpat şi adăpostit vitele în păduri etc.) era compusă din :

a. reprezentanţii locuitorilor şi comu-nelor din Ocolul Câmpulung, impli-caţi în procesele respective;

b. reprezentanţii Domeniului Cameral;

c. arbitrii, trimişii Ministerului;

d. reprezentanţii comisiei pentru regle-mentarea servituţilor. (Această comi-siune fusese instituită prin legea nr. 130 din 5 iulie 1853, sub denumirea de Grundlastenablösungs und Regu-lirungslandescommision).

Lucrările comisiei încep în 1864, pentru fiecare comună deosebit, şi se termină după îndelungate cercetări care durează ani, cu învoieli între comune şi locuitori de o parte şi fondul Domeniului Cameral de altă parte.

În urma acestor învoieli, în afară de pădurile şi terenurile proprietatea locuito-rilor, pentru care se recunoaşte deplină pro-prietatea şi li se lasă definitiva lor stăpânire, ca răscumpărare pentru drepturile de servi-tute s-au mai dat din proprietatea domeniului cameral:

1. în 1865, oraşului Câmpulung, suprafaţa păduroasă de 7149 jug. 1261 stg. = 4120 ha;

2. în 1866, comunei Vatra Dornei, suprafaţa păduroasă de 6435 jug. 1457 stg. = 3710 ha

3.Iîn 1867, comunei Ciocăneşti, suprafaţa păduroasă de 3087 jug. 506 stg. = 1778 ha;

4. în 1867, comunei Valea Putnei, suprafaţa păduroasă de 528 jug. 1392 stg. = 304 ha;

5. în 1869, comunei Poiana Stampei, suprafaţa păduroasă de 4217 jug. 1369 stg. = 2430 ha;

6.Iîn 1869, comunei Dorna Cândreni, suprafaţa păduroasă de 9149 jug. 1498 stg. = 5280 ha;

7.Iîn 1869, comunei Cârlibaba, suprafaţa păduroasă de 2711 jug. 1324 stg. = 1562 ha;

8.Iîn 1869, comunei Pojorâta, suprafaţa păduroasă de 4098 jug. 998 stg. = 2350 ha;

9.Iîn 1869, comunei Sadova, suprafaţa păduroasă de 4111 jug. 1508 stg. = 2374 ha;

10.Iîn 1869, comunei Fundu Moldovei, suprafaţa păduroasă de 1010 jug. 0 stg. = 582 ha;

11.Iîn 1871, comunei Iacobeni, suprafaţa păduroasă de 2000 jug. 0 stg. = 1151 ha;

Total 25 631 ha

Vedem aşadar că apare, de aici înainte, pe lângă proprietatea forestieră parti-culară, proprietatea forestieră a comunei, aceasta întrucât drepturile de servitute ale locuitorilor, recunoscute de statul austriac în pădurile proprietatea sa, au fost răscumpărate prin cedarea unor porţiuni din proprietatea Domeniului Cameral, nu individual pentru fiecare locuitor, ci global pentru toată colectivitatea locuitorilor dinr-o comună, care devine astfel pădurea colectivităţii locuitorilor comunei, fie pă-durea comunală, fie pădurea obştească, proprietatea comunei ca reprezentantă a drepturilor colectivităţii.

B. Porţiunea ţinutului Câmpulungului Moldovenesc rămasă Moldovei

Pare de necrezut, dar totuşi aceasta este realitatea: populaţia băştinaşă de aici a fost mai împilată şi mai nedreptăţită în ceea ce priveşte recunoaşterea proprietăţii sale decât populaţia soră, rămasă în porţiunea Moldo-vei anexate şi trecută sub stăpânirea străină.

Dacă dincolo – după cum am văzut – zbuciumul câmpulungenilor s-a terminat cu oarecari satisfacţii, prin compensarea drepturilor lor de servitute recunoscute deci pe domeniul uzurpat de „Cămară”, aici locuitorii nu au avut această satisfacţie. Proprietatea lor a fost încontinuu compri-mată şi au trebuit, după cum vom vedea îndată, să şi-o răscumpere de mai multe ori.

Am arătat că, din timpul domnilor fanarioţi, s-a ivit obiceiul de a se considera ca „locuri domneşti” toate proprietăţile care n-aveau acte de danie. Ca urmare a acestei pretenţiuni, încă de la 1797, Constantin Ipsilante se interesează de proprietatea pădurilor locuitorilor din satele Dorna, Şarul şi Păltiniş, trimiţând pe boierii Ioan Raco-viţă Spătar şi Constantin Carage Comis spre a face cercetări „cu ce chip stăpânesc locuitorii această moşie”[39]. Cercetările aduc la cunoştinţa domniei că locuitorii nu au scrisori sau hrisoave domneşti şi că deci moşia este în dreaptă stăpânire domnească. Nu se pomeneşte de nici un drept al locuitorilor ţinutului şi nici un cuvânt despre proprietatea lor particulară, chiar acolo unde sunt dovezi că aceasta aparţine acestora.

În consecinţă, prin hrisovul din 6 august 1800, Constantin Ipsilante dăruieşte fiului său Alexandru Ipsilante, ucigaşul de mai târziu al lui Tudor Vladimirescu, întreaga moşie Dorna, Şarul şi Păltiniş. Hotărnicia se face la 15 noiembrie 1800 şi, la 6 ianuarie 1801, această hotărnicie se adevereşte de către întregul Divan al Moldovei.

După trecerea lui Alexandru Ipsilante în Rusia, acesta lasă exploatarea moşiilor dornene în seama proprietarului vecin, marele logofăt Constantin Balş, proprietarul moşiei Broşteni. Exploatarea moşiei întâm-pină rezistenţa locuitorilor care, conştienţi de drepturile şi privilegiile lor din străbuni, refuză plata boierescului, considerându-se „slobozi” şi legaţi numai de dajdie faţă de „Hazna” (vistieria).

În curând, Constantin Balş devine chiar proprietarul moşiei, prin cumpărare de la hatmanul Sandu Sturza, căruia îi fusese vândută de Alexandru Ipsilante şi este întărit în această calitate de Divanul Moldovei la 13 octombrie 1809. De acum, măsurile de constrângere faţă de răzeşi se înăspresc, Constantin Balş pretinzând locuitorilor toate îndatoririle, ca pe oricare moşie boierească. Locuitorii ajung cu plângerile până la senatorul Crasno Milaşevici, care cârmuia Moldova aflată sub ocupaţia rusească (1806-1812) şi care, după cercetarea Diva-nului Moldovei (martie 1812), le dă într-o mică măsură satisfacţie, precizând că răzeşii dorneni nu pot fi obligaţi la altceva în folo-sul stăpânului moşiei decât 12 zile de lucru clacă anual şi vânzarea băuturilor.

Câmpulungenii nu se mulţumesc numai cu aceasta, ci fac altă plângere noului domn, înscăunat după încetarea ocupaţiei ruseşti, Scarlat Alexandru Callimache. Acesta, în urma consulării Divanului, dă „Anaforaua din 1 octombrie 1813″[40] prin care dreptatea rămâne tot de partea lui Constantin Balş, motivând că acesta cu bună credinţă a cumpărat-o de la Hatmanul Sturza, dar se recunoaşte că locuitorii acestor sate dove-desc, prin scrisorile ce le aduc, că au stăpâ-nit moşia în cauză din vremea strămoşilor lor, aşa încât li se dă dreptul răscumpărării.

În baza „dreptului” de a-şi răscumpăra propria lor moşie, care li se recunoaşte în această anafora, locuitorii, după mari greu-tăţi, reuşesc abia sub domnia lui Mihalache Sturza (în 1837) să convingă pe Constantin Balş şi pe rudele sale să primească suma de 12 000 galbeni olandezi ca preţ de răscumpărare, câte 4000 de galbeni anual, începând cu anul 1835. Această sumă este enormă dacă vom cunoaşte că Constantin Balş cumpărase moşia Broşteni, mult mai mare, numai cu 85 000 lei.

Chiar la primul termen însă, locuitorii nu reuşesc să găsească suma de 4000 galbeni pentru achitare fraţilor Balş, dar milosul domnitor Mihai Sturza (care în 1813, prin activitatea sa politică, înainte de a se sui pe scaunul domnesc, reuşise să-i scape de uzurparea proprietăţii lor şi pe răzeşii proprietari ai Ocolului Vrancei), împrumută pe dorneni cu suma de 4 000 galbeni, fără dobândă, cu obligaţia numai de a-i ceda dreptul de exploatare a minelor din subsolul Dornelor (mai 1835)[41].

În 1836, la a doua rată ce trebuia achitată fraţilor Balş, câmpulungenii se văd iarăşi în imposibilitatea de a găsi suma necesară, în afară că nu restituiseră nici banii împru-mutaţi de domnitor. Ca urmare, se văd siliţi, la 6 martie 1836, să încheie un contract de posesie a moşiei lor cu cavalerul Iancu Rusu (tatăl scriitorului Alecu Russo) şi Andrei Chefneux, prin care locuitorii se obligă să achite acestora câte 2250 galbeni adetiu anual, precum şi alte produse de pe moşia lor, timp de 10 ani, în schimbul sumei de 12 000 de galbeni, pe care aşa-numiţii posesori Iancu Rusu şi Andrei Chefneux au plătit-o fraţilor Balş, preţul răscumpărării. Abia acum li se dă locuitorilor (23 decembrie 1837) hrisov dom-nesc, semnat de Mihai Sturza, pentru posesi-unea paşnică a acestor munţi şi păduri.

După doi ani de la încheierea „contrac-tului de posesie”, în 1838, câmpulungenii se văd iarăşi în situaţia de a achita îndatoririle grele cu care se robiseră în acest contract. Ca urmare, sunt siliţi să facă o nouă învoială, la 25 octombrie 1838, prin care-şi vând o parte din pădurile lor, moşia Negrişoara (compusă din Dealul Omului şi Dealul lui Ciubuc, dintre Neagra Mare şi Negrişoara), pentru preţul de 5000 de galbeni şi, în plus, se mai obligă cu plata sumei de 6000 galbeni în patru rate, până la Sf. Dumitru 1840, prin vânzarea lemnului din pădurile ce le-au mai rămas[42].

Pentru răscumpărarea proprietăţii lor, preţul răscumpărării se împarte asupra tuturor locuitorilor şi, în măsura plăţii făcute de fiecare locuitor, li se dă câte o parte propor-ţională de moşie. Pentru efectuarea acestei împărţeli a terenurilor, stăpânirea însărci-nează pe Andrei Chefneux, care primeşte împuternicire şi de la locuitorii în cauză.

Ca urmare, în anii 1847 şi 1848, s-a făcut pentru fiecare din cele trei sate – Dorna (Dor-na Giosani), Şarul (Şarul Dornei) şi Păltiniş – câte o condică, în care s-a trecut lista tuturor locuitorilor satului şi câtimea proprietăţii ce revenea fiecăruia. Condica avea şi hotărnicia satului. Aceste condici „s-au adeverit de Andrei Chefneux şi întărit de Revizorul Departamentului dinăuntru şi Privighetorul de Ocol cu pecetea sa”[43]. În urma întocmirii acestora, s-a dat fiecărui locuitor câte o ţidulă prin care se indica proprietatea fiecăruia. Condicile acestea s-au pierdut în ziua mobilizării primului război mondial, 16 august 1916, când armatele austro-ungare au intrat în satele dornene, arzând şi prădând totul.

După unele copii păstrate de Gh. T. Kiri-leanu, fostul administrator al moşiei regale Broşteni, totalul suprafeţei pădurilor şi munţilor rămase în proprietatea locuitorilor, precum şi numărul răzeşilor în anul 1848, ar fi fost:

– în satul Dorna Giosani, 237 nume pentru suprafaţa de 8328 fălci = 11950 ha;

– în satul Şarul Dornei[44], 257 nume pentru suprafaţa de 11683 fălci = 16800 ha;

– în satul Păltinişul, 62 pentru suprafaţa de 1931 fălci = 2770 ha;

Total 31520 ha

Probabil că în această suprafaţă globală nu au fost trecute chiar toate proprietăţile locuitorilor, întrucât de atunci (1848) până în prezent nu s-au mai produs modificări în suprafaţa totală a comunelor dornene, iar statistica actuală a teritoriilor acestora (in-clusiv comuna Neagra Şarului, de dată mai recentă, înfiinţată pe teritoriul comunei Şarul Dornei) arată o suprafaţă ceva mai mare.

Aşadar, în rezumat, tratamentul pe care au avut a-l îndura locuitorii ţinutului Câmpulungului Moldovenesc din porţiunea rămasă Moldovei a fost chiar mai vitreg decât al celorlalţi câmpulungeni, care barem se puteau consola că împilările le sunt aduse de o stăpânire străină de naţiunea lor, de sufletul lor.

Aici uzurparea proprietăţii forestiere s-a făcut total, neacordându-se nici un fel de recunoaştere a drepturilor şi privilegiilor lor în proprietatea acaparată de domn şi boieri, şi, ca urmare, nici măcar vreun fel de compensare a unor servituţi care ar fi trebuit elementar recunoscute.

Pădurile uzurpate, câmpulungenii au trebuit să şi le răscumpere cu bani grei, cu sume chiar mai mari decât valorau atunci proprietăţile respective şi numai sentimentul adânc înrădăcinat, convingerea şi conştiinţa moştenită din generaţie în generaţie că aceste pământuri sunt ale lor şi trebuie să le rămână, i-au făcut să poată rezista nedreptăţilor şi le-au dat puterea să-şi poată achita preţul răscumpărării propriului lor pământ şi să şi-l redobândească.

Întrucât acte de danii pentru mănăstiri nu s-au produs cu pădurile uzurpate de domn în această regiune, aici nu avem proprietăţi mănăstireşti. De asemenea, prin răscum-părarea aproape integrală a pădurilor lor, în această porţiune a ţinutului Câmpulung nu au rămas proprietăţi boiereşti, singura proprietate forestieră de aici fiind cea privată a locuitorilor.

Evoluţia proprietăţii mănăstireşti

După cum s-a arătat, în ajunul anexării Bucovinei, în ţinutul Câmpulungului Mol-dovenesc numai pădurile şi terenurile de pe zece munţi erau proprietăţi mănăstireşti: un munte al mănăstirii Suceviţa, doi munţi ai mănăstirii Moldoviţa, trei ai mănăstirii Voroneţ şi patru ai mănăstirii Solca.

Întrucât situaţia acestor proprietăţi fores-tiere este strâns legată de proprietatea celor-lalte mănăstiri bucovinene, este necesar să insistăm puţin asupra acestora.

În toată Bucovina, în acest timp, mai bine de jumătate din întinderea acestei provincii era în proprietatea celor 14 mânăstiri şi 11 schituri[45] existente la acea dată. În plus, aceste mănăstiri stăpâneau şi întinse moşii în Moldova. Nicăieri în vreo parte a ţării aşezămintele bisericeşti nu au fost atât de bogat înzestrate de evlavioşii domnitori ai Moldovei şi de cuvioşii boieri. În total, numai mănăstirile stăpâneau 92 de sate în Bucovina, cu braniştele lor, 47 sate în Moldova şi peste 30 de munţi în ţinutul Rădăuţi şi Câmpulung.

Încă din primul moment al anexării, posesiunile mănăstireşti au atras atenţia noilor stăpânitori[46]. La 11 decembrie 1781, generalul Enzenberg supuse aprobării impe-riale propunerea prin care cerea „încame-rarea” moşiilor mănăstireşti şi reducerea numărului lor. Propunerea obţine aprobarea împăratului Iosif al II-lea care, prin ordo-nanţa sa din 27 decembrie 1781, hotărî să se purceadă la „încamerarea” moşiilor şi redu-cerea mănăstirilor, „dar numai astfel ca veniturile să se folosească pentru binele coreligionarilor din provincia în care s-au încamerat moşiile”[47].

Ca urmare, este instituită o comisie de hotărnicie care să inventarieze toate averile bisericeşti. Între timp, episcopul Dosoftei de la Rădăuţi s-a lăsat convins de guvernatorul Enzenberg să nu mai aibă grija adminis-traţiei averii Episcopiei şi să cedeze Curţii Imperiale moşiile Episcopiei Rădăuţi, în schimbul unei dotaţiuni anuale. În baza acestei înţelegeri, Curtea Imperială din Vie-na ia în stăpânire, la 1 martie 1783, propri-etatea Episcopiei Rădăuţi, în schimbul unei lefi anuale de 6000 de florini pentru episcop.

Îndată după această înţelegere, se procedează şi la „încamerarea” averilor mă-năstireşti care, spre deosebire de cele ale episcopiei, trec în administraţia statului aus-triac.

Baza acestui act este Ordonanţa Impe-rială din 19 iunie 1783, prin care împăratul Iosif al II-lea dispune să se reducă nu-mărul mănăstirilor şi pământurile şi fondurile să treacă „sub povăţuirea stăpânirii împărăteşti şi a crăieştii măriri”, de asemenea, averea preoţilor care nu trăiesc în Bucovina să se confişte, iar din întreg fondul care se va forma pe această cale să se întreţină clerul ortodox şi să se creeze cel puţin o şcoală la Cernăuţi sau la Suceava, iar restul să se întrebuinţeze pentru scopuri folositoare[48]. Fondul Bise-ricesc Religionar din Bucovina este astfel creat.

Înfiinţarea lui nu a găsit decât împotrivirea egumenilor mănăstirilor (întrucât episcopul Dosoftei acceptase), care protestează într-un memoriu pe care-l înaintează împăratului, arătând că prin desfiinţarea mănăstirilor şi secularizarea averilor lor se desconsideră însăşi voinţa fondatorilor. Protestul lor nu este luat în seamă. Unii din ei încarcă în grabă odoarele mănăstirilor şi trec cu ele în Moldova. Ceilalţi ce rămân se supun hotărârii imperi-ale[49].

Din cele 25 mănăstiri şi schituri, rămân numai trei: mănăstirea Putna, mănăstirea Suceviţa şi mănăstirea Dragomirna; celelalte 22 se desfiinţează, iar averile şi proprietăţile tuturor trec sub administraţia statului aus-triac.

Constituirea definitivă a Fondului Religi-onar Bucovinean se face apoi la 29 aprilie 1786, prin Regulamentul Duhovnicesc (Geistlicher – Regierungsplan), ale cărui dispoziţiuni sunt în vigoare – cu mici modi-ficări – încă şi azi. De la început, acest Regu-lament precizează ce se înţelege prin Fondul Religios: „Sub numirea de Fond Religios se înţelege întreaga avere ce a fost închinată pentru întreţinerea religiunii. Averea acestui Fond Religios se compune din bani gata şi din imobile, la acestea socotindu-se şi întreaga avere mobilă şi imobilă a mănăstirilor şi bisericilor”[50].

Fondul Bisericesc,[51]ca moştenitor deci al mănăstirilor bucovinene înzestrate, preia şi administraţia moşiilor din Moldova. Întrucât aceasta se făcea cu mari greutăţi, Fondul căuta să le schimbe pe acestea cu proprie-tăţile boierilor moldoveni rămase în Buco-vina sau să le vândă. Începutul schimburilor de proprietăţi se face în 1784. Dar fiindcă acestea mergeau prea încet, este trimis la Iaşi Mihail Czernovski, secretarul baronului Vasile Balş, primul cap al Cercului Bucovi-nean după alipirea provinciei Guvernă-mântului Galiţiei, care tratează acolo cu o asociaţie de boieri moldoveni⁵¹ vânzarea moşiilor Fondului din Moldova şi, după lungi tratative, se încheie contractul de vânzare la Bosancea (lângă Suceava), la 14 aprilie 1798, pentru toate proprietăţile Fondului din Moldova (circa 40 sate), pentru suma de 331 000 florini, achitându-se şi un avans de 132 000 florini.

În acelaşi timp, un grup de alţi boieri moldoveni, în fruntea căruia se găsea Constantin Ipsilante, domnitorul Moldovei, dorea să cumpere şi el moşiile Fondului; de aceea acest domnitor zădărniceşte defini-tivarea contractului încheiat de grupul lui Mustazza. Din această pricină, contractul de vânzare obţine aprobarea împăratului abia la 27 decembrie 1804, între timp preţul de vânzare majorându-se la suma de 400 000 florini, sumă care trebuia să intre în visteria Fondului Bisericesc[52]. Guvernul austriac nu s-a atins însă numai de această sumă, ci şi de alte averi ale Fondului.

*

* *

Îndată după înfiinţare, pentru admi-nistraţia Fondului fură create cinci econo-mate, conduse fiecare de câte un director, subordonaţi – la început – guvernatorului militar al Bucovinei.

Vistieria Fondului, păstrată la început la Episcopia din Rădăuţi, fu ridicată îndată şi aşezată la vistieria statului. Întreaga admi-nistraţie a Fondului trecu în seama organelor oficiale ale statului austriac[53].

Odată cu trecerea Bucovinei în Guver-nământul Galiţiei (noiembrie 1786) Fondul Religios a fost trecut sub administraţia guvernului din Leov şi încredinţat organelor de administraţie ale fondurilor similare din Galiţia, iar averea lichidă a Fondului Religi-os (sumele în bani) vărsată în visteria comu-nă, de unde se dădeau bani pentru acoperirea tuturor nevoilor statului. Averea Fondului va servi deci, de aici înainte, unor scopuri străine de menirea pentru care fusese creat.

Protestul fruntaşilor românilor (2 martie 1791) nu are vreo urmare, direcţiunea şi vistieria Fondului continuând să rămână la Lemberg.

Din contra, în afară de faptul că guvernul austriac foloseşte veniturile Fondului Biseri-cesc pentru alte scopuri, se hotărăşte ca şi proprietăţile sale să servească altor interese, şi anume pentru colonizarea acestei provin-cii cu alte naţionalităţi, în special cu popula-ţie germană, sub motivul că populaţia ce trăia pe moşiile Fondului şi care era cam jumătate din populaţia totală de atunci a Bucovinei (72 000 suflete, din care circa 63 000 erau ro-mâni) era prea mică. Ca urmare, o bună parte din proprietăţile Fondului şi chiar cele mai mănoase fură parcelate şi împărţite coloniştilor chemaţi şi oblăduiţi aici de guvernul austriac.Cele mai numeroase colonii înfiinţate au fost cele formate de nemţi. Aceştia, în majoritate, au fost aduşi din Comitatul Scepus sau Zips[54] din Ungaria, din Banat, Boemia (provincii austriece), precum şi din Baden, Würtemberg, Hessa etc. Guvernul i-a tratat cu deosebită atenţie, înzestrându-i cu 16-20 ha de pământ, lemn de construcţie pentru casă, vite de prăsilă şi muncă, unelte etc., socotind că aceştia au o importantă misiune civilizatoare în mijlocul unei populaţii băştinaşe mai înapoiată în această „ţară a urşilor” (Bären Land). Toată Buco-vina a fost împânzită cu aceste colonii nemţeşti. În ţinutul Câmpulungului Moldo-venesc acestea s-au înfiinţat chiar îndată după anexare, pe proprietăţile „Cămării” şi anume pentru lucrătorii „băeşi”, care se pricepeau în exploatările miniere, pentru minele exploa-tate de A. Manz. Astfel, apar la Iacobeni (1784), la Cârlibaba (colonia Mariensee) (1797) şi la Pojorâta (colonia Luisenthal) (1804). În imediata vecinătate a ţinutului Câmpulung, pe terenurile Fondului, coloniile nemţeşti s-au înfiinţat la Prisaca (colonia Eisenau, la 1807), la Moldoviţa (colonia Freudenthal, la 1809), la Păltinoasa (1817), la Negrileasa (colonia Schwartzthal, la 1837) şi la Poiana Micului (colonia Buchenhain, în 1838), toate aceste terenuri fiind foste proprietăţi ale mănăstirilor Moldoviţa, Humor şi Voroneţ.

În afară de coloniile nemţeşti, în toată Bucovina s-au făcut colonizări cu maghiari (la Dorneşti, la Mâneuţii Putnei – ţinutul Rădăuţiului, pe teritoriul fost al mănăstirii Putnei), cu lipoveni (la Climăuţi, Mitocul Dragomirnei, Lipoveni etc. pe teritoriul fost al mănăstirii Dragomirna), cu slovaci (la Soloneţul Nou, Pleaşa, Poiana Micului, pe teritoriul fost proprietatea mănăstirii Humo-rului) şi, în fine, cu huţani care s-au răspân-dit aproape în tot ţinutul Rădăuţiului şi în partea nordică din regiunea actuală a judeţu-lui Câmpulung. În acest mod s-a înstrăinat aproape jumătate din averea Fondului Bise-ricesc[55], averea naţională românească, nu-mai în ajutorul şi folosinţa tuturor străinilor şi nicidecum a populaţiei băştinaşe româneşti.

Dar împărţirea unei însemnate porţiuni din averea Fondului pentru colonizarea străinilor nu a fost singura procedare în acest fel a guvernului austriac. După războaiele napole-oniene, Austria fiind în mare criză financiară, apelează la fondurile bisericeşti. Prin hotărâ-rea guvernului din Lemberg din 26 septem-brie 1810, se decide că „moşiile bisericeşti, averile fundaţiunilor şi ale mănăstirilor se pot vinde”, în baza căreia Administraţia Fondului vându o parte din proprietăţile sale. Banii încasaţi fură cheltuiţi numai pentru nevoile statului austriac, guvernul galiţian fiind obişnuit să dispună cum dorea de veniturile Fondului Religios Bucovinean, considerat ca aşezământ galiţian[56]. (În timpul împăratului Francisc I, mitropolitul rutean din Leov face chiar propunerea împăratului ca să numească un episcop catolic pentru Bucovina, „pentru ca mijloacele Fondului să nu se cheltuiască în zadar pentru scopurile bisericii schizma-tice)”[57].

Mai este de adăugat faptul că, încă de la 1792, statul austriac a arendat în condiţii extrem de avantajoase întreg domeniul Rădăuţi, proprietatea Fondului Bisericesc, pentru hergheliile proprietatea sa din Rădă-uţi.[58]

Dacă administraţia austriacă a făcut atâtea abuzuri cu această avere naţională româ-nească, Fondul Bisericesc, înstrăinând propri-etatea, cheltuind veniturile pentru cu totul alte scopuri, chiar contrarii promovării româ-nismului, în schimb nu a făcut nimic sau aproape nimic pentru şcoala şi Biserica românească. Singurele cheltuieli pentru Biserica autohtonă erau lefurile episcopului şi asesorilor consistoriali, lefurile stareţilor celor trei mănăstiri menţinute şi ale călugărilor respectivi (câte 25 de fiecare mănăstire)[59].

Abia la 28 decembrie 1821, ca urmare a nesfârşitelor memorii înaintate de românii care simţeau încă româneşte şi care mai rămăseseră în Bucovina, se milostiveşte împăratul Francisc I şi caută să curme abuzu-rile prin hotărârea sa de la Troppau, în care precizează că, întrucât Fondul Bisericesc Ortodox din Bucovina s-a constituit din averile episcopeşti şi mănăstireşti ortodoxe, veniturile acestui fond nu se pot întrebuinţa pentru alte scopuri decât pentru întreţinerea cultului ortodox şi deci toate cheltuielile făcute în afara acestui scop trebuie restituite. Această hotărâre s-a dat după ce opera de colonizare a străinilor în proprietăţile Fondului fusese aproape complet terminată şi o mare parte din averea Fondului, înstrăinată. Bineînţeles că ultima parte a rezoluţiei imperiale a rămas inoperantă, întrucât teritoriile înstrăinate nu s-au putut restitui[60].

Totuşi, [61]nici după această hotărâre averea Fondului nu a fost scutită de rolul de a uşura greutăţile şi sarcinile statului austriac.

Astfel, ca urmare a mişcărilor revolu-ţionare din 1848, când în adunarea consti-tuantă a Parlamentului din Viena trebuia să se voteze împroprietărirea ţăranilor (31 august 1848), Fondul Bisericesc Ortodox Bucovinean, ca mare proprietar, contribuie cu suprafaţa de 30 500 ha la împroprietărire, suprafaţă care se scade din proprietatea sa⁶¹. De asemenea, după înfrângerea catastrofală din războiul din Italia, în 1859, statul austriac, în mare calamitate economică, recurge iarăşi la averea Fondului, care contribuie cu suma de 2 000 000 coroane la acoperirea deficitelor bugetare ale statului[62]. Acest ajutor se repetă în 1866 (după războiul pierdut de Austria cu Prusia) cu încă 200 000 de coroane. (Drept mulţumire pentru toate acestea, la străduinţele repetate ale românilor care vor să se obţină recunoaşterea că averea Fondului este o avere naţională religioasă ortodoxă, pentru a beneficia de ea numai românii ortodocşi, statul austriac accepta numai recunoaşterea ca Fond Religionar, aceasta pentru a putea beneficia de averea lui şi rutenii trecuţi de curând la religia noastră şi toţi cei ce se pretindeau ortodocşi.

Dar tot răul spre bine. Statul austriac, sărăcit după războiul din 1866, doreşte să profite de domeniul său, câştigat, după cum am văzut în ţinutul Câmpulungului Moldo-venesc prin uzurparea proprietăţii câmpu-lungenilor şi, ca de obicei, se gândeşte iarăşi la Fondul Bisericesc pentru a-l scoate din încurcătură, oferindu-i spre vânzare întreg Domeniul Cameral din acest ţinut. Dat fiind că Fondul dispunea încă de mijloace suficiente, deoarece cheltuielile cu întreţine-rea Bisericii şi puţinele şcoli erau modeste, vânzarea se poate încheia încă în cursul anului 1869 şi fondul ia în stăpânire toate pădurile şi terenurile Domeniului Cămării din ţinutul Câmpulungului Moldovenesc pentru suma de 2 900 000 de coroane.

Este de reţinut această dată, întrucât unde până la 1869 cel mai mare proprietar de păduri în vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc era statul austriac, „Căma-ra”,începând cu 1869 Fondul Bisericesc devine cel mai mare proprietar de păduri în acest ţinut.

Deşi preţul de cumpărare părea enorm pentru acel timp, tranzacţia a fost o consoli-dare şi un bine pentru averea Fondului, mai ales că ulterior, în terenurile regiunii Dornei s-au găsit bogate izvoare feruginoase (bur-cut) şi cantităţi mari de nămol cu foarte multe calităţi curative, datorită cărora Fondul a putut construi la Vatra Dornei un stabiliment balnear foarte cunoscut şi apreciat.

Datorită situaţiei financiare în care se găsea statul austriac, Fondul a putut conti-nua consolidarea proprietăţii sale, cumpă-rând apoi şi alte proprietăţi ale domeniului cameral din Bucovina: moşia Jucica (în judeţul Cernăuţi) cu 900 000 de coroane, Toporăuţii cu 730 000 de coroane şi Stâcea şi Berlinţii (judeţul Suceava) cu 600 000 de coroane.

La fel se întâmplă, imediat după aceasta, la 1870, cu proprietatea minieră a Domeniu-lui Cameral din ţinutul Câmpulungului Moldovenesc. Îndată după anexarea Bucovi-nei, concesionarea exploatării minelor de mangan, trecute în patrimoniul statului austriac şi descoperite în regiunea Iacobeni-Vatra Dornei, a fost dată unui anume Anton Manz von Mariensee, care începu exploata-rea în 1796, cu lucrători specialişti, băeşi, aduşi din Comitatul Zips şi colonizaţi în Iacobeni. Curând, în 1797, exploatările miniere se extind în Cârlibaba, unde se descoperă zăcăminte de argint (în munţii Dadu şi Fluturica), de asemenea cu lucrători specialişti, cu care se întemeiază aici colonia Lusenthal, Prisaca (Colonia Eisenau) şi în Fundul Moldovei, unde se găseşte multă pirită.

Exploatările au continuat astfel destul de intens până în 1820, când se constată că acestea nu sunt rentabile, cheltuielile de extracţie depăşind valoarea minereului. Dar totuşi acestea se continuă până în 1859, ajutate fiind de statul austriac, care dorea să susţină neapărat coloniile de băeşi nemţi înfiinţate prin oblăduirea lui, aceşti nemţi fiind consideraţi de oficialitatea statului ca pioneri culturali (Kulturträger) în mijlocul populaţiei băştinaşe înapoiate.

În 1860, după ce exploatările miniere încetează cu totul, statul caută să le vândă pentru a se continua neapărat extracţiunile şi a se da de lucru coloniştilor de aici. Nu se găsesc amatori, aşa că statul scade preţul de estimaţie a acestora de la 3 000 000 de coroane la 1 000 000 de coroane, fără totuşi a izbuti să le vândă timp de 10 ani.

În mare nevoie, întrucât statul doreşte neapărat să pună în funcţie aceste exploatări miniere pentru interesul coloniştilor săi, guvernul austriac se gândeşte ca de obicei la Fondul Religionar şi-l convinge de „rentabi-litatea” întreprinderii şi deci de cumpărarea ei. Ca urmare, Fondul Bisericesc ia în stăpânire toate aceste stabilimente miniere la 16 decembrie 1869, împreună cu toate terenurile aferente: păduri, păşuni şi terenuri arabile, în suprefaţă de circa 2000 ha, pentru suma de 600 000 de coroane. Fondul este însă obligat să reia exploatarea minelor pentru a da de lucru coloniştilor, aşa încât trebuie să facă investiţii noi de 700 000 de coroane.

Dacă aceasta este, în acel timp, o afacere oneroasă pentru averea Fondului, timpul a făcut ca, mai târziu, această tranzacţie silită să fie totuşi un act de bună gospodărie pentru Fond şi, deci, pentru averea naţională şi o consolidare a acestei proprietăţi.

Cu timpul, se încheie seria modificărilor în proprietatea forestieră a Fondului Bise-ricesc Bucovinean, succesorul averilor mănăstirilor şi bisericilor înzestrate de domni-torii şi dregătorii Moldovei, după acest timp (1870) fiind incluse numai neînsemnate schimbări de proprietate prin cumpărări, comasări etc., Fondul Bisericesc rămânând, după cum am văzut, cel mai mare proprietar forestier în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc.

Până la actualul război, Fondul Bisericesc poseda, în întreaga Bucovină, o suprafaţă totală de 239 000 ha, din care suprafaţa pădu-roasă ocupa 97 %, şi anume 231 958 ha. Din această suprafaţă păduroasă totală, mai mult de jumătate – 125 000 ha – se afla numai în judeţul Câmpulung şi, din aceasta, suprafaţa de pădure de 50 150 ha în teritoriul vechiului Ocol al Câmpulun-gului Moldovenesc.

Azi, după cedarea nordului Bucovinei, Fondul a rămas cu o suprafaţă totală de 195 993 ha, din care pădurile ocupă suprafaţa de 188 635 ha, adică 97 % din teritoriul total al proprietăţii, celelalte date fiind ca mai sus.

*

* *

În rezumat deci, în evoluţia proprietăţii forestiere în vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc distinge trei faze.

(a) Pânâ în momentul anexării (1775), când proprietarul cel mai important al pădu-rilor ţinutului era populaţia băştinaşă – locu-itorii ţinutului – care deţineau circa 90 % din suprafaţa totală forestieră, restul fiind – după cum am văzut – proprietatea bisericească a celor patru mănăstiri, cu circa 15 000 ha de pădure şi o singură proprietate „boierească”, Maria Cananău cu urmaşii săi, pentru cei trei munţi rămaşi acestora.

(b) Perioada de după anexare, până la vânzările făcute de Domeniul Statului Austriac Fondului Bisericesc (1779-1869), perioadă care ţine 90 de ani şi în care Domeniul Cameral (Domeniul Statului) devine cel mai mare proprietar de păduri în acest ţinut, prin uzurparea pădurilor locui-torilor băştinaşi. Apare, în acest timp, şi o nouă categorie de proprietari de păduri, pădurile comunale şi pădurile obştilor, provenite din răscumpărarea globală a servituţilor tuturor locuitorilor unei comune în pădurile „Cămării”. Proprietatea privată a locuitorilor originari ai ţinutului suferă o comprimare mare prin uzurparea ei de către statul austriac. În fine, proprietatea forestieră bisericească a rămas constantă, cei zece munţi pomeniţi, numai că proprietarul nu mai este reprezentat de mănăstirile sus-amintite, ci de succesorul tuturor averilor mănăstireşti bucovinene, Fondul Bisericesc Religionar, în timp ce proprietatea „boierească” (Maria Canău) este lichidată.

(c) Proprietatea de la 1869 până în pre-zent, în care fondul devine cel mai mare proprietar de păduri din ţinutul Câmpu-lungului Moldovenesc, prin lichidarea totală a proprietăţii forestiere a Domeniului Came-ral al statului austriac (vânzarea din 1869), cu circa 70 % din totalul suprafeţei păduroase a ţinutului. Propietatea forestieră particulară este, în această perioadă, într-o mică creştere,prin împroprietăririle care au fost făcuteşi,IlaIfel,IproprietateaIforestieră comu-nală.

Administraţia pădurilor în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc

A. În porţiunea anexată Bucovinei

Încă de la începutul administraţiei austri-ece, pădurile ţinutului s-au bucurat de oblăduirea şi atenţia organelor oficiale administrative. Printre primele dispoziţii şi legi care se dau în provincia anexată este „Orânduiala de păduri pentru Bucovina” a împăratului Iosif al II-lea, în 1786. Aceasta dovedeşte că administraţia a înţeles impor-tanţa pădurilor în ţinutul nou primit şi grija pe care trebuie să o poarte acestui patri-moniu, de altfel caracteristică civili-zaţiei şi tradiţiei forestiere austriece. Această „Orân-duială de păduri” poate fi considerată ca primul cod silvic apărut în vreo regiune locuită de români[63]. Codul cuprinde îndru-mări detaliate: cum să se exploateze arborii, cum să se prevină incendiile, cum poate fi admis păşunatul în păduri etc., fiind jumă-tate regulament, jumătate catehism.

Îndată după însuşirea majorităţii dome-niului păduros al ţinutului de către „Cămară” (1779), sunt trimişi silvicultori şi funcţionari pentru administrarea acestor păduri. La 1785 se înfiinţează la Câmpulung Moldovenesc chiar un oficiu pentru administrarea pădurilor proprietate a Domeniului Cameral.

Exploatările în acest patrimoniu forestier sunt la început reduse, aproape numai pentru trebuinţele gospodăreşti ale locuitorilor. Exploatări pentru valorificare nu se pot face întrucât regiunea aceasta de munte nu are încă drumuri şi instalaţii de scoatere. Administraţia „Cămării” se mărgineşte deo-camdată ca extracţiunile care se fac de locuitori în pădurile ei să aibă încuviinţarea administraţiei şi să achite „taxa pentru întrebuinţarea lemnului”, pe care o introduce începând cu anul 1785. Aceste exploatări se fac numai prin extracţiuni grădinărite, sub indicaţiile silvicultorilor Domeniului Came-ral.

Chiar la începutul administraţiei aus-triece se face hotărnicia pădurilor „Cămării” (1782) şi separarea acestora de pădurile particulare ale locuitorilor.

Exploatările în stil mai mare, în această regiune, se fac abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi numai după ce Fondul Bisericesc preia proprietatea forestieră în Domeniul Cameral (1896). Date statistice în privinţa acestor exploatări am găsit în arhiva Fondului numai începând cu anul 1875. După ultimele modificări în patrimoniul Fondului Bisericesc (1870), suprafaţa păduroasă a acestui proprietar, pe teritoriul vechi al Ocolului Câmpulungului Moldovenesc, este de 50I000 ha, reprezen-tând, deci, faţă de suprafaţa totală a teri-toriului, de 175 247 ha, un procent de 28,5 %. Celelalte terenuri ale Fondului în ţinutul Câmpulungului – păşuni, fânaţuri, arături – ocupă încă 2100 ha.

În această suprafaţă păduroasă, posibi-litatea normală este de 210 000 m³ lemn lucru şi foc, ceea ce arată o creştere de peste 4 m³ pe an şi pe ha.

Din volumul exploatat, având în vedere că pădurile Fondului din ţinutul nostru sunt, în marea majoritate (90 %) păduri de răşinoase, în care molidul ocupă cel mai mare procent, materialul rezultat este de peste 85 % lemn apt de construcţie şi cherestea şi numai diferenţa este dată pentru alte întrebuinţări mai puţin valoroase.

Începând cu anul 1875 nu s-a depăşit posibilitatea normală a acestor păduri, decât numai în perioada de după ultimul război mondial (1920-1926), când din pădurile ţinutului s-au scos (maxim în anul 1920) 280 000 m³.Astăzi, suprafaţa păduroasă a Fondului Bisericesc din fostul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc este adminis-trată de şase ocoale silvice ale Fondului Bise-ricesc Ortodox, ale căror suprefeţe sunt prezentate în tabelul 1.

Toate pădurile Fondului sunt amenajate, amenajamentele acestor păduri fiind printre cele mai vechi şi printre cele mai bune, nu numai faţă de amenajamentele româneşti – silvicultura noastră fiind foarte tânără – dar chiar în comparaţie cu cele ale fostului regim austro-ungar.

Regimul şi tratamentul prevăzut pentru aceste păduri este codrul cu tăieri rase şi mai ales – mai toate revizuirile actuale tind spre acest lucru – codrul cu tăieri succesive, pentru a se folosi regenerările naturale.

Datorită îngrijirii şi pazei de care s-au bu-curat aceste păduri, astăzi au arboretele cele mai frumoase de molid din regiune, cu o producţie de peste 400 m³ la ha şi cu lemnul de cea mai bună calitate, lemn de rezonanţă.

*

* *

Tabelul 1. Situaţia administrativă actuală a suprafeţei păduroase a fostului Ocol Câmpulung Moldovenesc

Pădurile comunale din această porţiune a ţinutului nostru provenite, după cum am văzut, din răscumpărarea servituţilor ce le aveau locuitorii din pădurile Domeniului Cameral, s-au bucurat, sub vechea admi-nistraţie austriacă, aproape de aceeaşi grijă şi tratament ca şi pădurile Fondului. După unirea din 1918, sub guvernarea româ-nească, preocuparea de a se face adevărată silvicultură cu aceste păduri a trecut în urma preocupărilor politice şi a intereselor de moment.

Ca urmare, la unele din aceste păduri comunale, în special la pădurea oraşului Câmpulung, a oraşului Vatra Dornei şi a comunei Dorna Candreni, exploatările din perioada 1922-1932 au depăşit posibilitatea normală. Regenerările însă, cu unele excep-ţiuni, s-au făcut la timp.

După unire, toate pădurile comunale au fost administrate de un serviciu silvic, ce funcţiona pe lângă Prefectura judeţului Câmpulung şi, ulterior, de către Ocolul silvic Câmpulung. Azi, aceste păduri sunt administrate de Serviciul Silvic Câmpulung (pădurile din bazinul Moldovei) şi de Ocolul silvic Vatra Dornei (pădurile din bazinul Bistriţei).

Suprafaţa totală a celor 11 păduri comunale ce se află azi pe teritoriul fostului Ocol al Câmpulungului Moldovenesc (oraşul Câmpulung Moldovenesc, comuna Cârli-baba, comuna Ciocăneşti, comuna Dorna Candreni, comuna Fundu Moldovei, comuna Iacobeni, comuna Poiana Stampei, comuna Pojorâta, comuna Sadova, comuna Valea Putnei şi oraşul Vatra Dornei) este de 16 551 ha, reprezentând deci un procent de 9,2 % din suprafaţa totală a teritoriului Câmpu-lungului. Toate aceste păduri sunt amenajate, amenajamentele prevăzând, aproape în tota-litatea cazurilor, regimul codru cu modalita-tea de tratament a tăierilor rase.

Arboretele acestor păduri nu sunt de aceeaşi calitate ca acelea ale pădurilor Fondului, întrucât şi în trecut delictele se comiteau mai mult în aceste păduri decât în pădurile Fondului. Totuşi, şi aici materialul rezultat este 85 % apt de construcţie şi cherestea, dat fiind că specia predominantă este molidul.

*

* *

În privinţa pădurilor obştilor, acestea au avut aceeaşi provenienţă ca şi pădurile comunale, delimitate din pădurile „Cămării” ca răscumpărare a servituţilor locuitorilor. În ţinutul Câmpulungului Moldovenesc au fost numai două păduri obşteşti: în comuna Breaza, în suprafaţă de 1 058 ha şi în comu-na Pojorâta, în suprafaţă de 1 228 ha. Ambe-le aceste obşti, între 1922 şi 1926, prin aplicarea art. 36 din Codul Silvic, s-au divizat împărţindu-se la codevălmaşi, după care mare parte din loturile divizate s-au defrişat după exploatarea pădurii.

În fine, pădurile particulare din această porţiune a ţinutului Câmpulung Moldove-nesc ocupă suprafaţa totală de 16 678 ha. Cea mai mare parte din acestea nu sunt amenajate, iar exploatările se fac numai pentru satisfacerea trebuinţelor gospodăreşti ale proprietarilor.

Rezultă deci, că în porţiunea din ţinutul Câmpulungului Moldovenesc trecută odată cu anexarea Bucovinei Austriei, situaţia de azi a proprietăţii forestiere este următoarea:

Pădurile Fondului Bisericesc 50 150 ha

Pădurile comunale 16 351 ha

Pădurile obştilor 2 286 ha

Pădurile particularilor 16 678 ha

Total 85 665 ha

Faţă de suprafaţa totală a acestei porţiuni a ţinutului nostru, după cum s-a arătat de 139 672 ha, rezultă că pădurile ocupă aici un procent de 61,5 % din suprafaţa teritoriului, faţă de 90 %, cât ocupau în trecut.

*

* *

B. În porţiunea rămasă Moldovei

Aici nu se poate vorbi de vreo admi-nistraţie a pădurilor sau de vreun precept de silvicultură care să se fi aplicat acestor păduri.

În timp ce pentru pădurile de dincolo primul Cod Silvic este – după cum am arătat – încă din anul 1786, „Orânduiala de păduri pentru Bucovina”, pădurile de aici nu cunosc nici o legislaţie silvică şi nici vreo restricţiune de regim silvic până în 1938. Diferenţa de 152 de ani de la o dată la alta este destul de elocventă şi, dacă ne gândim la ceea ce simbolizează ele, se poate explica aspectul detestabil al acestor „păduri”, care nu ştim încă dacă s-ar mai putea numi păduri, aceasta în comparaţie cu pădurile frumoase ale Fondului, chiar din imediata vecinătate a acestora.

În trecut, pădurile porţiunii rămasă Moldovei din ţinutul Câmpulungului Mol-dovenesc au fost mult mai solicitate pentru exploatare decât în cealaltă porţiune, aceasta din cauză că erau în imediata apropiere a unui mijloc sigur şi ieftin pentru transportul lemnului: Bistriţa şi afluenţii săi din regiunea aceasta care, după cum am văzut, sunt toţi plutăribili. Cei mai frumoşi codri ai ţinutului aici au fost şi, ca atare, profitându-se de mijlocul lesnicios de transport, s-au scos materialele cele mai de preţ, din cele mai vechi timpuri. Se pare că tributul în na-tură, lemnul, pentru puterea suverană -Turcia – în cea mai mare măsură se scotea din pădurile acestei regiuni. În orice caz, documente vechi din secolul al XVIII-lea pomenesc de exploatări în regiunea aceasta.

Exploatările se intensifică în prima jumă-ate a secolului al XIX-lea când, pentru a-şi putea achita preţul răscumpărării pămân-urilor lor faţă de boierii uzurpatori, locuitorii sunt siliţi să-şi vândă pădurile la diverşi negustori străini care, pe lângă că acaparau lemnul cu preţuri derizorii, îşi alegeau arborii cei mai frumoşi, brăcuind cele mai frumoase arborete, consecinţa unei absenţe totale de administraţie, de restricţie elementară. Acest fel de exploatări au durat în tot cursul secolului al XIX-lea, fără nici un fel de oprelişte.

La apariţia Codului Silvic român, în 1911, aceste păduri, deşi se integrau în art. 1, al. e, trebuind să fie supuse regimului silvic ca fiind situate pe vârfurile, crestele şi coastele munţilor, nu cunosc nici o schimbare şi nici o îmbunătăţire în atenţia pe care statul, ca reprezentant al intereselor generale şi permanente ale patrimoniului naţional ar fi trebuit să le dea. Regimul silvic rămâne, pentru proprietarii acestor păduri, o simplă expresie cunoscută din auzite. Până în prezent, în 34 de ani de când este în vigoare acest „regim silvic”, nu s-a întocmit măcar un singur amenajament sau regulament de exploatare pentru vreo pădure din cele peste 14I000 ha[64] din această regiune.

Locuitorii proprietari ai acestor păduri, dată fiind tradiţia infiltrată în câteva generaţii, de libertate deplină în a dispune de proprietatea lor, pentru care strămoşii au şi dus lupta îndârjită acum un secol şi jumătate pentru dobândirea ei, sunt complet refractari oricărei imixtiuni, de orice natură, în exercitarea dreptului deplin de proprietate. Trăind într-un ţinut unde acum numai câteva decenii pădurea era întrucâtva un impe-diment în chivernisirea lui, neputând să ţină prea multe vite din lipsă de teren de păşune şi fânaţ, ei nu au prea multă simpatie pentru acest bun naţional, al cărui rost nu-l pot înţelege decât în satisfacerea nevoilor lor imediate.

Ca urmare, timidele încercări ale auto-ităţii silvice a statului, care a încercat să opreasă măcar într-o mică măsură şi să îngrădească exploatările dezordonate şi neculurale, nu au avut nici o valoare prac-tică. De altfel, prezenţa autorităţii silvice s-a făcut într-adevăr prea puţin simţită. De la apariţia Codului Silvic, administraţia acestor păduri trebuia să se facă de Ocolul silvic al C.A.P.S.-ului cel mai apropiat – la început ocolul C.A.P.S. Râşca din judeţul Fălticeni, din care făceau parte comunele dornene, ulterior Ocolul Pipirig din judeţul Neamţ, unde s-au lipit aceste comune. Ambele ocoale, prea departe de pădurile în cauză, într-o regiune grea, cu foarte puţine căi de acces şi ocupate cu administrarea pădurilor statului, au fost într-adevăr împiedicate să poată avea şi grija acestor păduri.

După reforma administrativă din 1926, comunele dornene Dorna, Şarul Dornei, Neagra Şarului şi Păltiniş revin la vechea lor matcă, ţinutul Câmpulungului, fiind alipite judeţului Câmpulung, pădurile lor rămânând însă mai departe sub „administraţia” ocolului din judeţul Neamţ.

În 1930 se înfiinţează Direcţia Regimului Silvic, ocoalele C.A.P.S.-ului care au în raza lor şi păduri particulare devenind ocoale mixte. Nici această inovaţie nu are vreo urmare pentru viaţa acestor păduri. Abia în 1932 pădurile comunelor dornene intră sub administraţia Ocolului Silvic Câmpulung care, fiind mai aproape de ele, poate să se ocupe mai cu atenţie. Deocamdată, nu se poate lua nici o măsură, decât „delictele silvice” care se dresează şi care, de altfel, impresionează foarte puţin pe proprietari, întrucât aceştia continuă să-şi exploateze pădurile cum şi când le dictează interesul imediat.

Prima lege care se pare că va avea vreo influenţă în viaţa acestor păduri este „Legea pentru pădurile necesare apărării naţio-nale” din aprilie 1935 şi care avea să fie aplicată în judeţul Câmpulung, şi deci şi pădurilor noastre, numai din 1938, când prin Înalt Decret Regal, nr.141 din 23 iunie 1938, s-au declarat toate pădurile din judeţul Câmpulung ca necesare apărării naţionale şi deci supuse legii pădurilor pentru apărarea naţională. Abia acum, datorită restricţiilor severe ale legii, proprietarii pădurilor din comunele dornene cer, pentru prima oară, autorităţii silvice autorizaţii de exploa-tare.

Pentru a se face o tranziţie de la regimul de completă libertate din exploatările acestor păduri şi restricţiunile severe ale acestei legi, Ministerul de Domenii – Direcţia Regi-ului Silvic, prin Decizia nr. 336722 din 22 decembrie 1938 autorizează, în mod excep-ional pentru anul forestier 1938/1939, ex-loarea a 3 m³ de hectar pentru trebuinţele locuorilor, cu obligaţia expresă ca proprietarii respectivi să-şi întocmească planurile proprietăţilor şi amenajamentele sau regulamentele de exploatare prevăzute de Codul Silvic.

Aceeaşi aprobare excepţională, până la întocmirea amenajamentelor legale, se pre-uneşte şi pentru anul forestier 1939/1940 (prin Ordinul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor – Direcţia Silvică nr. 729/939) şi apoi pe anul 1940/1941 (Ordinul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor nr. 16 821 din 2 iulie 1940), la fel câte 3 m³ de hectar anual, cu dispoziţii ca acest material să fie marcat de organele silvice în depozite şi la rampele de pe malurile râurilor, pentru efectuarea controlului.

Deşi proprietarii respectivi, în acest interval de timp, nu au luat nici unul vreo măsură pentru întocmirea amenajamentelor şi, deşi cei mai mulţi au depăşit cantitatea aprobată de tăiere – controlul organelor silvi-ce pe teren fiind aproape imposibil, pădurile acestea fiind distanţate şi răsfirate pe zeci de kilometri de pe un munte pe altul – aprobarea excepţională pentru aceeaşi cantitate se repetă şi pentru anul 1941/1942, până la 1 ianuarie 1943, prin Decizia Ministerială Jurnal nr. 4959/942 din 18 februarie 1942. Aprobarea aceasta adaugă obligaţiunea depunerii unei garanţii de regenerare de 50 de lei de metru cub şi constituirea unui comitet comunal compus din parohul comunei, primarul şi şeful postului de jandarmi, care să controloeze orice abuz al locuitorilor.

Natural că nici acum proprietarii nu au început a-şi întocmi amenajamentele legale şi la fel, în cele mai multe cazuri, au depăşit cantitatea autorizată.

Totuşi, măsura excepţională se repetă şi pentru anul forestier 1942/1943, de data aceasta câte 4 m³ la hectar, după depunerea aceleiaşi garanţii de regenerare. Aceasta, deocamdată, a fost ultima aprobare excepţi-onală; date fiind ultimele evenimente din 1944, locuitorii nu au simţit până acum nevo-ia reînnoirii acestei autorizaţii, care probabil că se va repeta la solicitarea proprietarilor.

Exploatările acestea, începând din 1920, au dus la înjumătăţirea suprafeţei păduroase în această regiune, cu atât mai grav cu cât regenerările naturale care se puteau face au fost împiedicate de păşunatul abuziv. (De regenerări artificiale în aceste păduri nici nu se discută, nu există la toţi aceşti proprietari vreo pepinieră silvică sau vreo preocupare identică de silvicultură.)

Statistica din 1922 arată suprafaţa pădu-roasă a pădurilor particulare în comunele dornene:

Comuna Dorna 4 500 ha

Comuna Şarul Dornei 2 700 ha

Comuna Neagra Şarului 1 200 ha

Comuna Păltiniş 5 560 ha

Total 13 960 ha

Astăzi, după un recensământ al servi-ciului statistic de pe lângă prefectura Câm-pulung, care nu este prea departe de realitate, suprafaţa păduroasă ar fi:

Comuna Dorna 1 822 ha

Comuna Şarul Dornei 1 916 ha

Comuna Neagra Şarului 1 404 ha

Comuna Păltiniş 1 556 ha

Total 6 698 ha

O reducere, deci, a suprafeţei pădurilor de aici, azi, ar fi extrem de dificilă, întrucât nu se poate şti unde începe şi unde se sfârşeşte aşa-zisa pădure. Păşunea, acoperită în parte cu molizi crăcoşi, degeneraţi, „târşi” şi „buhaşi”, se continuă cu „pădurea” cu consistenţa – în cazuri fericite – de 0,5-0,6, cu arbori de maximum 16-20 m, neelagaţi, lâncezi, înfurciţi, strâmbi sau cu alte defecte şi care nu pot da mai mult de 100-120 m³ la ha.

Aceasta, în comparaţie cu pădurile Fondului Bisericesc din aceeaşi regiune a văii Bistriţei, care dau 450 m³ la ha, de care le-au despărţit însă nu numai „cordunul” hotarului politic, ci şi graniţa a două tradiţii forestiere, a două conştiinţe forestiere.

La pădurile dornene şi la proprietarii lor m-am gândit în timpul când, în campania militară în anul acesta, am avut ocazia să văd pădurile Slovaciei, în special cele din regiunea Trencin – Teplice – Topolczani – Piliştian, cele din munţii Iavorina şi Tatra Mică şi pădurile Moraviei din regiunea Brünn – Slavkow – Hodonin – Kzjow. Dacă nu pentru alte motive, cel puţin pentru conturul regulat, pentru marginea lor trasată ca după aliniament cu teodolitul ar avea dornenii motive să invidieze aceste păduri, în care de decenii nu s-a văzut o vită păşunând în pădure.

Urmările exploatărilor neculturale din pădurile dornelor româneşti au început să se vadă. Pe valea Sihăstriei (afluent al Dâr-moxei, care curge în Negrişoara), degrada-rea terenului, în unele porţiuni, este tipică şi aici regiunea aminteşte de ţinutul Vrancei.

Dacă luăm ca aproape de realitate cifra de 6 698 ha – suprafaţa totală a pădurii în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc, porţiune răma-să Vechiului Regat, faţă de suprafaţa totală a acestei porţiuni din trecut – de 35 575 ha, rezultă un procent forestier pentru regiunea noastră de 18,8 %. Ţinând seama că această regiune, cu cele mai frumoase păduri, a avut, numai cu un secol înainte, procentul forestier de peste 90 %, putem aprecia din aceste cifre ce a făcut administraţia noastră silvică, sau mai bine lipsa şi carenţa acestei administraţii.

Note

* Din motive legate de regulile interioare de redactare a revistei, am redus titlul acestei lucări de subinspector, redactată în 1945, a cărei denumire completă este: „Proprietatea forestieră în vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc. Originea şi evoluţia ei. Aspectul deosebit al administraţiei pădurilor în porţiunea din acest ţinut rămasă Moldovei şi porţiunea din Bucovina”.

[1] A. D. Xenopol, Istoria Românilor.

[2] A. D. Xenopol, Istoria Românilor, vol. II şi Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, cap. XVI.

[3] T. V. Stefanelli, în prefaţa din Documente din Vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc, pag. V., Bucureşti, 1915.

[4] T. V. Stefanelli, Istoricul luptei pentru drept în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc. Discurs de recepţie la Academia Română rostit la 3.VI.1911.

[5] Hotărnicia răzeşilor dorneni 1800-1801 a lui Gh. T. Kirileanu, revista „Apostolul” din Piatra Neamţ, anul 1941.

[6] Acesta a fost din cele mai vechi timpuri hotarul dintre Moldova şi Ardeal. După cedarea Ardealului de Nord, în septembrie 1940, acesta a fost hotarul apusean al judeţului Câmpulung.

[7] T. V. Stefanelli, op. cit.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Faţa Câmpulungului se compune de fapt din trei munţi: Bodea, Runcul şi Măgura, azi proprietatea oraşului Câmpulung Moldovenesc.

[12] Memoriul înaintat Consiliului aulic de războiu al Imperiului Austriei în numele românilor bucovineni, la 13 nov. 1780 de către boierul Vasile Balş – citat de dr. I. Nistor în Istoria Fondului Bisericesc din Bucovina.

[13]Teodor Balan, Noi documente câmpulungene, documentul nr. 2 din 15 februarie 1410.

[14] Idem, documentele nr. 6 şi 7.

[15] Idem, documentele nr. 27, pag. 36.

[16] Idem, documentele nr. 28, pag. 38.

[17] Actul de danie al lui Constantin Vodă Ipsilante, faţă de fiul său, pentru satele Şarul, Dorna şi Păltiniş, de care am vorbit mai sus, a fost abia la 1800, deci posterior anexiunii Bucovinei.

[18] După C. Loghin, Istoria Literaturii Române din Bucovina.

[19] I. Grămadă, Cum era pe vremuri la noi în Bucovina, citat de C. Loghin, op. cit.

[20] C. Loghin, op. cit.

[21] Ibidem.

[22]IRaportul nr. 170 din Arhiva Administraţiei districtului Câmpulung, Actele administraţiei militare, Convoluţul II, citat de T. V. Stefanelli, op. cit.

[23]Arhiva Administraţiei districtului Câmpulung, actele administraţiei militare nr. 16, Convoluţul II, citat de T. V. Stefanelli, op.cit.

[24]IExact cum au afirmat şi domnii fanarioţi în Moldova, după cum vom vedea mai departe.

[25] T. V. Stefanelli, op.cit.

[26]IArhiva Administraţiei districtului Câmpulung, actele administraţiei militare nr. 182, 190, 191, Convoluţul II, citat de T. V. Stefanelli, op. cit.

[27]IArhiva Administraţiei districtului Câmpulung, actele administraţiei militare nr. 1734 şi nr. 1634, Convoluţul V citat de T. V. Stefanelli, op.cit.

[28]IActele administraţiei militare nr. 1044 şi 1068 Conv. II, citat de T. V. Stefanelli, op. cit.

[29]IArhiva Administraţiei districtului Câmpulung, Actele administraţiei militare, Convoluţul I, citat de T. V. Stefanelli, op. cit.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35]IArhiva Prefecturii Câmpulung, nr. 10525, Convuluţul I, citat de T. V. Ştefanelli, op. cit.

[36] Arhiva Administraţiei districtului Câmpulung nr. 1205, Convuluţul V, citat de T. V. Ştefanelli, op. cit.

[37]IArhiva Administraţiei districtului Câmpulung, raportul nr. 1255 al Judecătoriei, din 13 august 1860, Convuluţul I, citat de T. V. Stefanelli, op. cit.

[38]IOriginalul documentului cuprinde 384 pagini format in folio, cu 41 alegate şi, după toate indiciile, a fost conceptat de Eudoxiu Hurmuzache (T. V. Stefanelli, op. cit.).

[39] Gh. T. Kirileanu, Hotărnicia răzăşilor dorneni, în revista Apostolul din 1941, Piatra Neamţ.

[40]IReprodusă de Gh. T. Kirileanu, op. cit.

[41] Gh. T. Kirileanu, op. cit.

[42] Gh. T. Kirileanu, op. cit.

[43] Gh. T. Kirileanu, op. cit.

[44] În prezent, pe teritoriul fostului sat Şarul sau Şarul Dornei sunt azi două comune: Şarul Dornei şi Neagra Şarului.

[45]ICele 14 mânăstiri erau: Rădăuţi (Episcopie), Moldoviţa, Humor, Putna, Voroneţ, Sf. Ilie, Pătrăuţi, Suceviţa, Maniava, Dragomirna, Solca, Sf. Onufrie, Ilişeşti şi Horecea; cele 11 schituri: Crisceatec, Zamostie, Ostra, Luca, Babin, Coribniţa, Vijniţa, Berezniţa, Broscăuţi, Voloca şi Jadova.

[46]IChiar în timpul tratativelor cu Turcia pentru recunoaşterea anexării, guvernatorul militar al bucovinei, baronul Spleny, raportează că întinsele moşii mănăstireşti ar fi de mare folos pentru fiscul imperial (G. Spleny, Beschreibung der Bukoviner Districts, citat de dr. I. Nistor, Istoria Fondului Bisericesc din Bucovina).

[47] Dr. I. Nistor, op. cit.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Dr. I. Nistor, op. cit.

[51] In această asociaţie erau: fraţii Balş (Iordache, George şi Constantin, de la care vor obţine câmpulungenii dornelor răscumpărarea propriilor lor păduri), logofătul Nic. Roset, George Roset, Panaite Cazimir, vistiernicul Rîznoveanu, Iordache Ghica, negustorul grec Teodor Mustazza ş.a.

[52] Dr. I. Nistor, op. cit.

[53] Ibidem.

[54] De aici numirea populară Ţipţer, care se dădea nemţilor din această provincie.

[55] Dr. I. Nistor, op. cit.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Domeniul Rădăuţi, proprietatea Fondului, a avut atunci (1792) suprafaţa totală de 170 913 ha, cuprinzând fostele proprietăţi ale Episcopiei Rădăuţi şi cea mai mare parte din posesiunile, braniştele şi munţii mănăstirilor Putna, Suceviţa şi Solca. În cursul timpurilor, domeniul Rădăuţi s-a micşorat treptat, prin împroprietăririle masive făcute, ajungând în ultimul timp (1912) la numai 8 500 ha (dr. I. Nistor, op. cit.).

[59] Dr. I. Nistor, op. cit.

[60] Ibidem.

[61]IŞi după împroprietărire, locuitorii de pe proprietăţile Fondului au mai păstrat unele drepturi asupra averii lui (anumite servituţi), ca de exemplu: dreptul de păşunat, de scos lemn din păduri etc. Ulterior Administraţia Fondului a reuşit să răscumpere aceste servituţi cu suma de 500 000 coroane (Dr. I. Nistor, op. cit.).

[62] Dr. I. Nistor, op. cit.

[63] A fost publicat de Gh. T. Kirileanu în tipografia Guttemberg Bucureşti, în 1908 (citat de C. Loghin, op. cit.).

[64] Cifra este dată de statistica din 1922; astăzi această suprafaţă este redusă aproape la jumătate.