Vremurile prin care trecem se caracterizează între altele, prin febrilitatea cu care toate popoarele, şi ca atare şi neamul nostru, îşi caută noi şi mai sigure aşezări în viaţă. Împrejurările de după revoluţia din 1989 au adus atâtea schimbări în structura economică, socială şi sufletească a poporului, încât acesta este nevoit să-şi desluşească noi drumuri pentru viitor. La temelia tuturor acestor eforturi, stă o cercetare şi o verificare a formelor vechi în care s-a încadrat viaţa, a specificului natural, precum şi reinventarierea tuturor resurselor materiale şi sufleteşti, pentru a se şti cu ce puteri se pleacă pe cale cea nouă.

Din centrul acestor preocupări nu poate lipsi nicăieri pădurea, economia forestieră şi sufletul forestier al unui popor.

Oricare ar fi felul şi oricare ar fi rosturile pădurilor noastre, marea lor întindere se impune ca un “ce”, care trebuieşte luat serios, astăzi, în considerare.

Nu poate lipsi din preocupările noastre pădurea, a cărei valoare, dacă ţinem seama mai ales de materialul său lemnos, este cel puţin de 4-5 ori mai mare decât valoarea terenului pe care îl ocupă.

Nu poate lipsi din cadrul acestor preocupări pădurea, izvorul unui bun de primă necesitate – lemnul – care alături de petrol, cereale şi alte produse ale solului ocupă un loc important în exportul nostru (surse preluate din presa noastră arată că în anul 1996 s-au adus în ţară peste un milion de dolari de pe exportul de lemn).

Nu poate lipsi din preocupările noastre pădurea, care este şi rămâne condiţia sine-qua non, scutul agriculturii, scutul pământului acestei ţări şi garanţia că viaţa se va putea desfăşura normal, în special în ţinuturile accidentale de podgorie şi de munte.

In aceste momente nu putem uita pădurea, care, mai mult ca în trecut, este reduta înăuntrul căreia se poate apăra pământul ţării româneşti.

Nu putem uita pădurea, care, în ultimă analiză, este izvorul sănătăţii noastre trupeşti şi sufleteşti, izvorul energiei româneşti, adică liniştea, belşugul şi tăria neamului.

Desigur, este greu a prezenta aici, în puţine cuvinte, aspectul domeniului nostru forestier şi problemele de astăzi şi de mâine, pe care ni le pune acest domeniu.

Caracterul acestora, puţin cunoscut, în afară de cercul specialiştilor, este extrem de complex. Problemele forestiere prezintă un bine marcat aspect biologic, care se sprijină pe un anumit gen al gândirii omeneşti, economia forestieră prezintă un bine marcat caracter tehnic, care se sprijină pe un anumit gen al gândirii omeneşti, economia forestieră prezintă un bine marcat caracter tehnic, care se sprijină pe ştiinţele inginereşti, un foarte bine marcat caracter economic şi social, caracter atât de pregnant, încât am putea afirma că centrul de greutate al economiei forestiere cade tocmai pe aspectul său social, pe raporturile dintre om şi pădure.

Dar, în sine, ce este pădurea ? Ea nu este ceea ce prea deseori se crede, o îngrămădire de arbori sau o improvizaţie de moment a omului sau chiar a naturii. Ea este un organism, care poate suporta până aproape în ultimă analiză o comparaţie cu noţiunea de organism aşa cum o stabilesc ştiinţele biologice. Pădurea noastră, trăieşte şi creşte spre a se regenera, apoi şi pentru ca o nouă generaţie de arbori să ia locul celei care piere.

Privită în contextul celor arătate mai sus, pădurea, nu poate fi concepută fără o silvicultură dotată tehnic, material şi spiritual, o silvicultură concretă de bună calitate şi în concordanţă cu natura şi cu interesele reale, de durată, ale societăţii umane, pe scurt o silvicultură ecologică. O silvicultură neecologică, în care natura este agresată, iar cerinţele de dezvoltare şi de perpetuare a pădurii în spaţiul propriu rezervat de natură şi, din păcate adesea doar tolerat de om, nu sunt luate în considerare, duce la dezastru. Silvicultura ori este bună şi prin aceasta ecologică ori nu există (în sensul atribuit de silvologie, de ştiinţă a ingineriei mediului silvestru, destinate a pune relaţia om-pădure într-o formă cât mai stabilă şi profitabilă).

Retoric vorbind, încă de la începutul secolului nostru, silvicultura s-a bazat şi a folosit cu pricepere şi discernământ legile naturii, fiind prin aceasta, fără a se declara ca atare, ecologică, într-un mod foarte apropiat de sensul modern al cuvântului, nu de ~, puţine ori afirmându-se că silvicultura nu este numai ştiinţă, ci şi o artă.

Din păcate, s-au constatat, în istoria pădurilor româneşti, momente ca cele pe care le trăim şi astăzi, în care naturalul, ecologicul s-au confruntat cu economicul. Sub imperiul presiunilor care s-au exercitat şi se exercită asupra pădurilor, din nevoie crescândă de cât mai mult lemn ce se transformă în bani, din păcate economicul a câştigat. Trebuiesc păduri din specii mai potrivite pentru scopurile industriale, mai productive şi mai ales mai repede crescătoare, ţinând cont de graba care se pune pentru obţinerea profitului într-o societate umană prea materialistă, care nu mai vrea să aştepte. Aşa s-a ajuns să v – se observe şi semnale ale degradării incredibile a mediului forestier, care a fost grav afectat, producându-se mari dezechilibre ecologice. Opunând silvicultura industrial – comercială, silviculturii ecologice se face greşeala de a se merge împotriva naturii. Astăzi se fac o serie de eforturi pentru revenirea la normal, dar aici ne interesează în principal aspectul ştiinţifico-didactic: natura nu se lasă niciodată înşelată, iar nesocotirea legilor ei se plăteşte scump.

Pe fondul acestor probleme, destul de târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată, legiuitorii acestei ţări au emis legea nr. 26/1996 – CODUL SILVIC – care defineşte, poate pentru prima dată într-un articol distinct, noţiunea de regim silvic, căruia îi este supus fondul forestier naţional care, după caz, poate fi proprietate publică sau privată, constituind bun de interes naţional.

Art. 9, alin. 2 din Legea nr. 26/1996 arată că : „Regimul silvic constituie un sistem de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca finalitate asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere”.

Până la elaborarea noilor norme ce constituie regimul silvic de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, care exercită şi controlul aplicării acestui regim silvic, conducerea arboretelor de către deţinătorii de fond forestier naţional se face după cele opt normative aflate în vigoare date de către fostul minister al silviculturii, din care desprindem principalele direcţii ale aplicării regimului silvic:

– înfiinţarea de noi rezervaţii de seminţe şi îmbunătăţirea celor vechi existente în aşa fel încât să se poată recolta seminţe numai din aceste arborete;

– efectuarea lucrărilor împăduriri pe bază de cartări staţionale şi stabilirea formulelor şi schemelor de împădurire în strictă corelaţie cu aceste cartări;

– efectuarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor la timp, de cea mai bună calitate şi cu tehnicile cele mai avansate;

– efectuarea, pe baza experienţelor acumulate până în prezent şi a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice efectuate în ultimele două decenii, de tratamente, pe baza noilor tehnologii privind regenerarea arboretelor şi a noilor criterii pentru alegerea şi aplicarea acestor tratamente, în concordanţă cu noile prevederi, legate de conservarea şi dezvoltarea fondului forestier, de gospodărirea apelor şi de protecţia mediului înconjurător;

– efectuarea evaluării masei lemnoase prin metode noi, ştiinţifice, care presupun acţiuni tehnico-economice de determinare, cantitativă, calitativă şi valorică a tuturor produselor principale, secundare (curăţiri, rărituri), accidentale, de igienă etc., prevăzute a se exploata;

– amenajarea pe baze noi a tuturor arboretelor din fondul forestier naţional, indiferent de deţinător;

– supunerea pădurilor fiecărui ocol silvic unei atente acţiuni de recunoaştere, la nivelul fiecărei unităţi amenajistice, a stării lor de sănătate, în vederea semnalării fenomenelor de uscare anormală şi deteriorare fizică sau biologică a arborilor şi arboretelor (în sistem monitoring);

– concomitent, se vor efectua lucrări intense de reconstrucţie ecologică a pădurilor, prin ameliorarea compoziţiei arboretului, refacerea integrală a arboretelor afectate complet de uscare şi substituirea arboretelor din staţiunile necorespunzătoare;

– efectuarea la timp şi de cea mai bună calitate a tuturor tratamentelor de prevenire şi combatere a dăunătorilor, folosind ultimele descoperiri în acest domeniu şi punându-se un accent deosebit pe combaterea biologică;

– organizarea şi desfăşurarea activităţilor de prevenire şi stingere a incendiilor şi dotarea cu mijloace tehnice de stingere în conformitate cu ultimele descoperiri din acest domeniu;

– asigurarea protecţiei muncii, strâns legată de pregătirea profesională a muncitorilor şi de respectare cu stricteţe a regulilor de protecţia muncii din silvicultură şi exploatări forestiere.

Totuşi, toate aceste direcţii şi în fond respectarea regimului silvic în fondul forestier naţional, se aplică diferenţiat, pădurea reprezentând un câmp de activitate materială şi spirituală şi în care se încrucişează interese de acestea particulare şi publice, în forme foarte felurite, după timp şi loc, aici fiind practic vorba de câteva cunoştinţe pe care lumea le cam încurcă. Este vorba despre pădure, gospodărie forestieră publică, gospodărie forestieră particulară sau economie forestieră.

Aici trebuie să dăm răspuns din nou la întrebarea: Ce este pădurea ? Desigur, întrebarea devine aproape de prisos după cele ce s-a arătat în materialul de mai sus. Este o anumită formaţie naturală de vegetaţie, o comunitate de plante lemnoase de mari dimensiuni, de arbori, la care se adaugă şi alte plante inferioare, ciuperci şi animale. Această asociaţie, cea mai măreaţă din natură, este de mare folos pentru om. Ea îi pune la îndemână un întreg şir de bunuri materiale şi nemateriale, acestea din urmă fiind denumite servicii forestiere. Pentru timpurile şi împrejurările de la noi, bunul material de căpetenie este lemnul. Serviciile sunt destul de numeroase, cele mai importante fiind îmbunătăţirea climei, echilibrarea regimului apelor, fixarea pământurilor nestatornice.

Atunci când bunurile pădurii se găsesc din plin, depăşind nevoile oamenilor, este folosită numai pentru culegerea acelor bunuri date. Când ele devin însă, neîndestulătoare faţă de nevoi, aşa cum este şi în perioada de faţă, omul intervine, mărind capacitatea de producţie a pădurii prin munca, priceperea şi capitalul său economic. Se poate spune deci, că pădurea, aliată cu muncă, cu capital şi cu pricepere, devine o gospodărie forestieră, cu atât mai mult cu cât produsele pădurii se recoltează cu continuitate, de la an la an. Gospodăria forestieră, pentru proprietarul respectiv, este totalitatea gospodăriilor forestiere dintr-o ţară pentru poporul respectiv, deci, în acest caz, vorbim despre o economie forestieră sau gospodărie forestieră publică. Din păcate, atât în trecut, dar mai ales în zilele noastre, şi în special imediat după apariţia legii nr. 18/1991, când în conformitate cu art. 41, s-au retrocedat până la 1 ha pădure proprietarilor sau moştenitorilor acestora, interesele particulare în materie de păduri, adică ale proprietarilor de păduri, se manifestă în forme foarte diferite. Unii proprietari de drept, care au format în timp simţul proprietăţii, păstrează pădurea pe un loc al lor, pentru că aceasta este singura cale de a pune în valoare pământul respectiv, pe care nu-I poate folosi altfel. Alţi proprietari, şi în special moştenitorii care sunt tineri, nu au formată o cunoştinţă forestieră şi un simţ al proprietăţii, preţuiesc pădurea lor în primul rând pentru recoltele de lemn necesare în gospodăria proprie, pentru vândut, pentru vânat, pentru păşunarea vitelor.

De aici rezultă măsura în care proprietarul, fără capital, muncă şi pricepere în pădurea sa, este foarte diferită. Întâlnim deci păduri alcătuite din arbori de preţ, aleşi, unul şi unul şi păduri cu arbori cum dă Dumnezeu (de foarte multe ori aceştia nici nu mai există); de asemenea întâlnim păduri împădurite cu mare rânduială şi înzestrate cu drumuri, căi ferate, canale de apă (cazul pădurilor proprietatea statului) şi păduri lipsite de astfel de dotări.

Această dotare diferită a pădurilor, funcţie de proprietari, este datorată şi nesiguranţei populaţiei asupra dreptului continuu pentru pădure. Imediat după ce au fost puşi în posesie cu pădure, foarte mulţi proprietari, şi în special moştenitorii, care de cele mai multe ori nici nu ştiu locul exact unde au deţinut predecesorii lor pădurea, ameninţaţi artificial cu exproprierea, şi-au prădat singuri pădurea. La nesiguranţa dreptului de proprietate s-a mai adăugat şi lipsa unui anumit simţ, de continuitate familială sau măcar un simţ de instinct pentru cultura pădurii.

In ţara noastră, datorită celor arătate mai sus, nu ne putem aştepta ca proprietarii să-şi păstreze pădurile şi să le cultive cu îngrijire, din pornire proprie, aceştia fiind îndemnaţi mai curând, să restrângă capitalul lemnos al pădurilor prin tăieri cât mai dese şi deci la vârste din ce în ce mai mici şi să defrişeze pădurea, pentru a obţine profitul material imediat şi pentru a-i schimba destinaţia. Considerăm că nu suntem pregătiţi şi nu avem cadrul legislativ pentru a vorbi şi a emite pretenţia de a avea o economie forestieră particulară, independentă şi înfloritoare. Aceasta există numai în ţările bogate în capitaluri.

Considerăm că nici un deţinător de păduri particulare nu o să păstreze pădurea pentru simplu motiv că este necesară din punct de vedere al apărării, al îmbunătăţirii climei locale sau pentru domolirea regimului apelor, aceste lucruri neprivindu-l pe el, acesta nefiind dispus să facă sacrificii, păstrând şi cultivând pădurea. Aproape numai faptul că pădurea este izvor de câştig material, ne poate duce la concluzia cauzelor care au stat la baza defrişărilor masive care au avut loc în ultimul timp.

Intr-o ţară ca a noastră, săracă în capitaluri, cu nesiguranţa deplină a proprietăţii şi lipsită de un anumit simţ de continuitate familială a proprietăţii şi de o anumită cultură forestieră, nu ne putem aştepta ca proprietarii particulari de păduri să întreţină, de bună voie, o cultură forestieră prosperă. Intr-un asemenea caz, trebuie să intervină statul ca apărător al intereselor permanente ale Naţiunii şi să găsească mijloacele de a păstra o anumită suprafaţă din pământul ţării acoperită cu păduri, răspândită cu o anumită raţiune pe întinsul patriei, cultivată şi valorificată în anumită formă, cea mai potrivită cu interesele oamenilor. Mergând în continuare pe linia distrugerii pădurilor particulare, ajungem la subminarea şi ameninţarea temeiurilor naturale ale agriculturii şi, în general ale bunăstării publice. Dacă guvernanţii actuali vor lua toate măsurile ce se impun pentru menţinerea pădurilor, dând cadrul legal pentru trecerea la o cultură şi folosinţă chibzuită a pădurilor rămase, este bine. Dacă nu, atunci generaţiile viitoare vor avea de pătimit şi de plătit foarte scump neghiobia şi nesocotinţa părinţilor, întrucât repararea unor astfel de greşeli este foarte anevoioasă, costisitoare şi îndelungată. Readucerea pădurilor pe vechile locuri de pe care au fost înlăturate cere multă pricepere, multă muncă şi cheltuială şi mulţi zeci de ani, până să ajungă să-şi refacă toate ale lor (solul, clima, flora), de multe ori acest lucru nefiind cu putinţă.

Din păcate, istoria ne înfăţişează multe cazuri când lipsa de înţelegere şi de prevedere a guvernanţilor în materie de păduri trebuieşte să o plătească foarte scump urmaşii.

In urma apariţiei legii nr. 18/1991 a fondului funciar, la nivelul ocolului silvic Vama, comisiile comunale au reconstituit dreptul de proprietate pentru pădure la un număr de 868 proprietari şi moştenitori, în suprafaţă de 780 ha, din care 55% numai pe bază de martori, contrar prevederilor art. 10 şi art.41 din legea de mai sus, suprafaţă ce reprezintă 4% din suprafaţa fondului forestier al subunităţii, 60% din pădurile particulare naţionalizate în anul 1948 şi 22% din pădurile private, comunale şi obşti indivizibile naţionalizate în anul 1948.

Având în vedere vidul legislativ cu care ne-am confruntat imediat după anul 1989, până la apariţia Codului Silvic din 1996, când sancţiunile erau simbolice (pentru tăieri de arbori nemarcaţi din fondul forestier privat se aplică o amendă de 25.000 lei, în timp ce un metru cub de lemn se vindea cu 40.000 – 60.000 lei), s-au tăiat din aceste păduri predate o suprafaţă cumulată ras de 176 ha, ceea ce reprezintă 23% din suprafaţa fondului forestier particular.

Apariţia noului cod silvic, cu aplicativitate din luna iulie 1996, nu a îmbunătăţit prea mult cadrul legislativ al pădurilor private, ci doar a precizat expres faptul că paza pădurilor, deci a fondului forestier naţional, precum şi a vegetaţiei din afara fondului forestier se face de către deţinători, care au şi obligaţia să gospodărească aceste păduri în conformitate cu regimul silvic şi cu regulile privind protecţia mediului. De asemenea, se stipulează faptul că tăierea de arbori, fără drept, dacă valoarea este de 5 ori mai mare decât preţul mediu a unui metru cub de lemn pe picior, în cazul de faţă peste 121.000 lei, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu amendă sau cu închisoare. Din păcate, aceste prevederi nu se aplică şi sunt cazuri când deţinătorii de păduri particulari sau de terenuri din afara fondului forestier le taie conştient, pentru obţinerea de profituri imediate. Din cele 6 infracţiuni întocmite la nivel de ocol, pentru toate s-a dat soluţia de neîncepere a urmăririi penale.

In condiţiile în care noile prevederi de sancţionare contravenţională sunt simbolice, adică 100.000 lei, iar un metru cub de lemn se vinde cu minim 130.000 lei, avem cazuri concrete când proprietarul vine singur la ocol şi anunţă că a tăiat arbori nemarcaţi din pădurea sa, solicitând să fie amendat, să i se întocmească proces verbal de contravenţie şi să i se dea act de proprietate până la domiciliu. Cu toate că prin organele noastre silvice, începând cu anul 1991 şi până în prezent am încheiat peste 1.000 de contravenţii, cu o valoare a amenzilor ce depăşeşte 40.000.000 lei, totuşi în fondul forestier privat s-au tăiat nemarcaţi arbori al căror volum depăşeşte 12.000 m.c.

De asemenea, se constată că primarii comunelor din raza ocolului silvic Vama, deşi au obligaţii stipulate prin lege să constate contravenţii la tăieri de arbori fără drept, nici unul nu a întocmit măcar un singur act de contravenţie, lăsând totul în seama organelor silvice şi de poliţie.

Se face mare tapaj pe ideea că pădurarii nu păzesc aceste păduri particulare, dar trebuie arătat clar, ferm şi hotărât că pădurarul este un slujbaş pus în slujba statului şi are datoria să se îngrijească de fondul forestier de stat dat în gestiune.

Având în vedere exemplele concrete de la subunitatea noastră care au luat în ultimul timp, mai ales de când organele abilitate de lege nu dau curs infracţiunilor întocmite de către noi, cu riscul .de a fi acuzat de ipoteze nerealiste, dar bazându-mă pe experienţa acumulată în trecut şi în prezent, ca specialist cu peste 30 de ani în domeniu, în condiţiile lipsei unei tradiţii şi conştiinţe forestiere, a lipsei simţului proprietăţii şi certitudinii acesteia, precum şi a lipsei cadrului legal, mă fac să îmi pun firesc şi inevitabil câteva întrebări la care obligatoriu trebuie să se dea răspunsuri concrete urgente :

1. Cum se va reuşi amenajarea acestor păduri private şi care vor fi bazele de amenajare ce se vor folosi ?

2. Cine va suporta cheltuielile de reconstrucţie ecologică a pădurilor private distruse, precum şi contravaloarea pagubelor produse prin aceste tăieri haotice ?

3. Cât va continua acest proces de degradare a fondului forestier privat şi ce se va întâmpla cu aceste păduri, mai bine zis cu terenurile rămase goale, ţinând cont de faptul că toate fac parte din grupa I de producţie şi că prevederile art. 67 din CODUL SILVIC sunt practic imposibil de aplicat ?

4. De ce nu se face un studiu de impact ecologic de către specialiştii din silvicultură, în care să se arate consecinţele dezastruoase care rezidă din aceste tăieri necontrolate ?

5. Se vor găsi oare persoane fizice, juridice, organisme guvernamentale şi neguvernamentale care să-şi asume riscul să reinvestească sume importante pentru reconstrucţia ecologică a acestor păduri, ţinând cont şi de ciclul mare de producţie, care depăşeşte în majoritate 100 de ani ?

6. Nu cumva aceste păduri au fost date pe mâna unor nespecialişti, cadrele cu studii de diferite niveluri în silvicultură şi în exploatări (specialişti silvici) fiind daţi deoparte ?

7. Aceşti proprietari, şi în special moştenitorii lor, sunt oare pregătiţi profesional, au simţul proprietăţii şi o conştiinţă forestieră deja formată, care să-i facă să gândească silvicultural şi ecologic ?

8. Cine suportă cheltuielile de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor din aceste păduri care, slăbite fiind, sunt predispuse atacurilor dăunătorilor biotici şi abiotici?

9. Cine îşi va asuma răspunderea să investească în drumurile forestiere (reparaţii, întreţinere şi construcţii de drumuri noi) care trec prin aceste păduri?

10. Cum se va rezolva conservarea biodiversităţii în condiţiile în care proprietarii particulari urmăresc profitul imediat fără investiţii ?

11. De ce nu-şi formează aceşti proprietari asociaţii cu scop lucrativ (dotări, investiţii, împăduriri, autofinanţare etc.) pentru a respecta regimul silvic ?

12. Cum consideră noile organisme neguvernamentale create ad-hoc, care şi-au propus să-şi apere proprietatea privată, că vor putea opri aceste tăieri abuzive şi că vor gospodări mai bine pădurile fără specialişti în domeniu ?

13. Cine şi când va opri aceste maşini de tocat lemn – gaterele şi circularele – care macină pădurile bucovinene, sunt uzate fizic şi moral, având un randament de 50%, faţă de 80-85% cât este normal şi nu sunt autorizate şi din punct de vedere al protecţiei muncii şi al mediului ?

În final, parafrazându-l pe marele profesor Marin Drăcea, consider că, constatarea acestor fapte ne dă credinţă în viitor cu o singură condiţie: poporul nostru întreg, şi în special pătura conducătoare a acestuia, trebuie să înţeleagă chemarea nobilă a silvicultorului şi, mai cu seamă, să-şi construiască un suflet forestier, cu o adevărată înţelegere pentru rosturile pădurilor.