Se ştie prea bine, nu este pentru nimeni un secret, că silvicultorii, nu toţi, ci cei ce cu adevărat iubesc pădurea şi au sădit în suflet simţul viitorului, sunt împotriva privatizării fondului funciar silvic şi pentru păstrarea tuturor pădurilor în proprietatea statului. Această atitudine, explicabilă deontologic şi corectă diacronic, apare ca retrogradă în raport cu actualul context politico-social, când restituirea proprietăţilor particulare este considerată datorie patriotică, iar respectarea principiilor directoare ale democraţiei occidentale o condiţie pentru supravieţuire. A merge contra curentului, în acest climat social, este cel puţin iluzoriu.

Şi totuşi … Dacă ne-am hotărât să punem mâna pe condei pentru a protesta este pentru că ceva nu este în regulă, iar motivele ieşirii din front sunt puternice. Trăim astăzi, când se analizează modificarea legii nr. 18/1991, un moment de o extremă importanţă pentru soarta şi viitorul pădurii româneşti, pe care o putem pierde sau salva, după felul cum vom înţelege să-i respectăm legităţile şi nevoile. Să le amintim pe cele mai importante : conservarea (nedistrugerea), continuitatea în timp şi spaţiu, constanţa produselor şi a serviciilor, eficienţa funcţională – o maximă ecoprotecţie (climă, ape, soluri etc.) şi o ambianţă estetic-recreativă cât mai plăcută şi, mai ales, integritate (teritorială şi structurală), evitând fărămiţarea excesivă şi destabilizarea. Având convingerea, ca buni cunoscători ai tainelor pădurilor, că privatizarea înseamnă în mod inevitabil regres în toate aceste direcţii, din dorinţa de a veghea asupra înfăţişării pământului românesc, apărându-l de ruină şi degradare prin păduri, ne facem datoria în a atrage atenţia asupra pericolului care se naşte, ce poate lua consistenţă materială prin voinţa politică a celor care stau în fruntea ţării, chiar dacă astfel avem sentimentul unui strigăt în pustiu. Nu degeaba spunea academicianul Emil Pop : „Pădurile pot abate în bine sau în rău destinul unui popor” (1942).

Într-adevăr, ştiţi unde poate duce această mare „privatizare”? In extremis, la apariţia unui peisaj de tip deşertic, ca cel care a urmat după distrugerea imenselor păduri de cedru de Liban, din vestitul “Corn de Aur”, amintit şi de Biblie. Iată de ce facem apel la mai multă înţelegere, înţelepciune şi renunţare la goana după capital politic, pe seama pădurilor.

Argumentele noastre îmbrăţişează aşadar o sferă mai largă de interese (ecologicul, geograficul, silvanescul, socialul, economicul, politicul şi chiar culturalul) dar scopul este unidirecţionat: acela de a demonstra şi, pe cât posibil, de a oferi o altă imagine asupra pădurilor ţării, pentru a face să se înţeleagă că ei i se pregăteşte o mare nedreptate şi că, necăjite cum sunt, cel mai bine ar fi să fie lăsate în pace, fără a le supune la noi agresiuni.

Astfel, sub raport ecogeografic, trebuie să constatăm că România nu mai este o ţară bogată în păduri, aşa cum în mod greşit se acreditează, ci ţară săracă, având un procent de împădurire de numai 26%, în dezacord cu legităţile ecologice, care cer procente de împădurire mai mari (minimum 31-35%). Mai mult : comparativ cu ţările din arealul biogeografic în care ne aflăm, cu relief mai mult sau mai puţin similar, ţara noastră deţine un trist record, fiind ultima în ce priveşte gradul de împădurire (Austria 38%, Germania 29%, Cehia plus Slovacia 35%, Polonia 27%, Bulgaria 32%, fosta Iugoslavie 34%, Albania 45%).

Dar, în afară de aspectele cantitative, în egală măsură interesează şi aspectul funcţional. Nebeneficiind de influenţele ecoprotective ale unor păduri suficient de întinse este pusă în pericol însăşi stabilitatea, integritatea şi funcţionalitatea spaţiului nostru biogeografic, ceea ce în ultimă instanţă înseamnă echilibrul ecologic zonal, sau ca să folosim termenul ştiinţific la modă „siguranţa ecologică naţională”.

Este cazul să ne întrebăm, şi-i invităm şi pe cei ce ne citesc să se întrebe, cum se face de s-a ajuns la această situaţie limită ? Pe această temă o incursiune în istorie ni se pare foarte necesară.

Se ştie că din cele mai vechi timpuri, mai precis din etnogeneză, pădurea a reprezentat pentru poporul român un spaţiu privilegiat, un topos cu multiple valenţe economice, funcţionale şi sociale, pe care l-a iubit ca pe propria sa casă. Aici se află adevărata dimensiune a românului, omul liber dintre Carpaţi, Dunăre şi Mare, înfrăţit cu codrii, cu munţii şi câmpiile, care-şi purta turmele de oi sau îşi lucra ogorul în ritmurile cosmice, respectând cu sfinţenie legile naturii sau ale firii. A existat deci o pace, o armonie, o garanţie a stabilităţii şi perenităţii, într-un spaţiu biogeografic de interferenţă a formelor de relief, a climatelor şi a drumurilor comerciale şi de migraţie ale popoarelor. Românii au respins şi au rezistat în timpul năvălirilor barbare fiindcă „s-au refugiat în păduri, nu la munte cum se pretinde”, constată pe bună dreptate istoricul Constantin C. Giurăscu (1975). In acele vremuri era îndreptăţită sintagma că „românul este frate cu codrul”. Cu toate acestea, într-o anumită perioadă istorică „nu prea îndepărtată de noi, această ancestrală armonie s-a rupt. Românul nu mai consideră pădurea casă şi adăpost în vremuri de restrişte, de cumpănă a istoriei, ci un bun oarecare, pe care-l poate comercializa şi folosi după bunul său plac, fără a se mai gândi la viitor”.

Să analizăm cauzal acest fenomen.

Fără a avea pretenţia de a deţine adevăruri universale, riscăm dintru început o afirmaţie care vi se poate părea gravă . După părerea noastră este vorba de două categorii de factori, cu efect negativ:

a. pretenţiile hrăpăreţe ale vecinilor noştri mai tari (turci, austrieci, ruşi etc.), niciodată îndestulate;

b. climatul social alterat, marcat de politicianism, sărăcie cumplită şi haos economic, generator de corupţie şi dorinţă nesăbuită de îmbogăţire rapidă.

Istoria ne învaţă că, de fiecare dată când aceste elemente s-au însumat, cuplându-se într-un copleşitor sinergism, s-a ajuns la criză socio-economică, iar ţara întreagă a avut de suferit. In astfel de momente de cumpănă, când nu se întrevedeau soluţii viabile, pădurile au fost considerate singura speranţă, unica şansă de supravieţuire. De aceea, ele au fost permanent sacrificate, fără discernământ şi cu prea multă uşurinţă, în pofida protestelor, avertismentelor şi îndemnurilor la conservare venite din partea corpului silvic. A fost o fatalitate a istoriei, a intrat în tradiţie ca toate situaţiile de criză să fie rezolvate prin defrişarea pădurilor.

Logic vorbind, acest mod de a proceda este normal şi n-ar trebui să ne mire. Nu numai la noi, ci pretutindeni în lume se întâmplă aşa. Totdeauna sărăcia a generat agresiuni asupra mediului, cele mai afectate fiind pădurile. Studii economice recente arată, de exemplu, că distrugerea pădurilor devine inevitabilă la un prag minim de sărăcie de 200 de dolari/lună. Cam de la aceeaşi valoare în jos scapă şi corupţia de sub control.

Dacă ar fi să analizăm conţinutul social economic şi politic al actualei perioade, zise de „tranziţie”, ajungem la concluzia că din nou sunt îndeplinite toate condiţiile pentru o altă „amputare” a integrităţii teritoriale a fondului forestier: sărăcie, haos economic, corupţie, abuzuri, lipsă de autoritate în aplicarea legilor, demagogie, politicianism deşănţat etc. Nu ştim cum şi dacă vor putea fi evitate pierderile, dar conştiinţa noastră de specialişti, care văd mai mult şi mai departe decât omul de rând, ne obligă să luăm atitudine, să ne delimităm de ceea ce am putea denumi „o incorectă integrare în spiritul european”. Europa ne poate pretinde să revenim la structura de proprietate antebelică, fiindcă în marea lor majoritate pădurile europene aparţin particularilor, dar care ţară din vestul sau centrul continentului nu şi-ar dori cât mai multe păduri de stat, pentru a le putea conduce unitar, după adevăratele principii ecologice ? Din acest punct de vedere situaţia noastră este de invidiat, fapt recunoscut de altfel şi de majoritatea specialiştilor străini care ne vizitează ţara. Să renunţăm dar la ce avem şi, de dragul unor iluzorii împliniri, să acceptăm iraţionalul ? Noi zicem că nu !

Pădurea nu este un bun oarecare, la discreţia tuturor, ci bun public, de interes naţional. De aceea, în acest domeniu, legile democraţiei trebuie altfel înţelese şi aplicate. Nu se lezează drepturile nimănui dacă, în scopul protejării solului şi al climei ţării în care ne-a fost dat să trăim, lăsăm pădurile la stat, respingând privatizarea. Aceasta ar însemna ca, având în vedere actualul context politico-social, de nesiguranţă şi ineficienţă în aplicarea legilor, în mod conştient să acceptăm pulverizarea, degradarea şi distrugerea a nu mai puţin de 3,5 milioane ha pădure, adică mai mult de 50% din patrimoniul forestier al ţării. Suprafaţa este enormă, iar riscurile sunt atât de mari „încât ne pare anormal şi greu de neînţeles curajul cu care clasa noastră politică îşi asumă acest act de o infinită responsabilitate istorică”. Nu micşorarea, ci creşterea suprafeţei pădurilor ar trebui să fie idealul politic de astăzi.

De ce punem semnul minus şi trecem la pierderi ceea ce intenţionează a se restitui particularilor ? Un răspuns simplu şi direct implică două aspecte :

a. Nu se pot gospodări cum trebuie, după norme raţionale de silvicultură, trupuri minuscule de pădure, de numai 1-10 ha. Din păcate asemenea fragmente, risipite printre ogoare şi pajişti, vor fi extrem de numeroase, aproximativ peste 1 milion. Dezavantajul vizează însă şi un alt aspect : cel ecoprotectiv. Se ştie că eficienţa funcţională a pădurilor este mai mare, este potenţată, în mari masive; fragmentarea acestora contribuie la disiparea energiei mediogene şi la creşterea vulnerabilităţii faţă de impacturi, respectiv la instabilitate ecologică.

b. Distrugerea, defrişarea pădurilor retrocedate în actuala criză economico-socială, va fi, aşa după cum s-a mai spus, de neevitat. Dintre numeroasele exemple care demonstrează acest lucru, vom alege doar trei, ca fiind mai semnificative :

1. Cazul Vrancea. Atraşi de oferta unor societăţi de exploatare străine, aparent avantajoasă, moşnenii acestei provincii şi-au vândut toate pădurile. Acestea au fost tăiate într-un timp record de numai 2-3 ani, fără ca terenurile dezgolite să fie plantate, aşa cum prevede legea.

A urmat un dezastru: lipsiţi de scutul protector al pădurilor, integral defrişate, munţi întregi s-au năruit, prăbuşindu-se în hăuri şi torenţi, sub forţele copleşitoare ale eroziunii. A dispărut solul fertil, s-a pierdut verdele dătător de viaţă şi speranţă, iar frumosul peisaj vrâncean, în întregime, a căpătat aspectul unui deşert cvasiselenar. Mai mult de 60 de ani şi miliarde de lei i-au trebuit statului român pentru a reface pădurile şi a vindeca rănile pământului şi iată că acum, după revenirea la normalitate, vrâncenii reclamă iarăşi pădurile, făcându-se a uita trecutul. La ce ne putem aştepta, în cazul că dorinţa le va fi satisfăcută, o ştim prea bine cu toţii, indiferent de pregătire sau de poziţia în societate. O ştiu şi ţăranii, care abia aşteaptă să mai aibă ce defrişa. Nu degeaba se spune că istoria se repetă.

2. Cazul legea 18/1991. Din cele 360 mii de hectare de pădure restituite în perioada 1992-1994 (câte 1 ha de fiecare fost proprietar), aproximativ 100 de mii nu mai există, fiindcă au fost defrişate, iar cele care au mai rămas se află într-o jalnică stare de degradare. Unde a fost legea, domnilor parlamentari ?

3. Cazul recent al salcâmetelor de la Hanu Conachi (comuna Lieşti, jud. Galaţi). Au fost de ajuns câteva ore de „muncă” din partea unor bande organizate de ţigani pentru ca, sub ochii neputincioşi ai pădurarilor, sute de hectare de pădure de salcâm, creaţie a trei generaţii succesive de silvicultori, să dispară pentru totdeauna, intrând în neant. Din nou vă întrebăm : unde este legea, domnilor parlamentari şi guvernanţi ?

Dar, pentru ca expunerea noastră să fie mai completă, suntem nevoiţi a releva încă un aspect, cu totul inedit: disponibilizarea personalului silvic aferent. Să nu ne facem iluzii. Este absurd ca micii proprietari, dispunând de numai 1 – 10 ha de pădure, să angajeze în scopuri de îngrijire personal silvic specializat. Ce se va întâmpla, ce vor face în acest caz atâtea persoane calificate, de ordinul zecilor de mii: iată o problemă care trebuie să dea de gândit.

Concluziile sunt clare şi nu mai are rost să repetăm adevăruri cunoscute. Oglinda pe care însă ne-o pune în faţă această tristă realitate este cutremurătoare şi îndreptăţeşte apelul nostru la înţelepciune, cumpătare şi mai mult simţ patriotic, pentru că prea mult s-a abuzat de păduri, jertfindu-le pe altarul nesocotinţei noastre.

După atâtea amare analize, preferăm un final într-o notă mai optimistă ; se poate ieşi din impas, există o alternativă, numai că nimeni nu vrea să o audă, ca într-un dialog al surzilor: pădurile nu trebuie restituite, ci cumpărate de stat de la foştii lor proprietari, în condiţii clare, avantajoase pentru ambele părţi, stabilite printr-o lege specială. Pe lângă dreptatea socială mult aşteptată, firească în timpurile pe care le trăim, se va veni şi în întâmpinarea unei vechi doleanţe a silviculturii româneşti, provenind încă din legislaţia interbelică. Ea nici măcar nu este originală, având în vedere că şi în multe alte ţări, cu veche tradiţie democratică, se procedează la fel. Punând în aplicare acest sistem, ne facem datoria faţă de generaţiile care ne vor urma, care şi ele au dreptul la păduri, la ape şi aer curat, la un mediu de viaţă sănătos şi la mai multă siguranţă ecopolitică. Va fi greu, va fi extrem de costisitor, dar noi zicem că merită. În definitiv, parafrazând o bine cunoscută sintagmă ecologică, trebuie să arătăm în încheiere că pădurile nici nu sunt ale noastre; noi numai le-am împrumutat de la cei care vin după noi.