Materialul care se prezintă sub acest titlu este rezultatul unui studiu început în anul 1982 şi continuat, cu întreruperi, pe parcursul mai multor ani. Intocmirea acestuia are la bază cercetarea şi prelucrarea unui mare volum de date culese din surse autentice, din cunoştinţele proprii (autorul a lucrat la Serviciul Silvic Judeţean Câmpulung Moldovenesc în perioada 1942-1948, unitate care avea în atribuţiile sale urmărirea aplicării legislaţiei silvice la toate pădurile persoanelor juridice) şi din informaţiile unor silvicultori vechi care au activat în zonă înainte de anul 1948.

Autorul a folosit următoarele surse bibliografice:

– Amenajamentele ocoalelor silvice ale Fondului Bisericesc, ale Fondului Grăniceresc, ale Domeniului Coroanei, ale C.A.P.S.-ului şi ale unor comune şi obştii;

– Regulamente de exploatare, studii sumare şi alte reglementări silvice din perioada anterioară anului 1948, care au aparţinut unor comune, obştii şi particulari;

– Procesele verbale de constituire a MUFB-urilor din amenajamentele perioadei 1948-1952;

– Diverse situaţii de la fostul Serviciu Silvic Judeţean Câmpulung Moldovenesc.

Aceste documente s-au găsit şi se mai găsesc, în mare parte, în arhivele actualelor ocoale silvice ale Filialei Romsilva R.A. Suceava, în arhiva acesteia, în arhiva I.C.A.S. Câmpulung Moldovenesc şi la Filiala Suceava a Arhivelor Statului.

* * *

Fondul forestier al judeţului Suceava însuma, la 1 ianuarie 1982, 450,7 mii ha., reprezentând peste 52 % din suprafaţa întregului teritoriu judeţean, ceea ce revine la 0,69 ha pădure pe cap de locuitor faţă de numai 0,20 ha la nivelul ţării. In acelaşi timp judeţul Suceava se situează pe primul loc sub aspectul productivităţii arboretelor, cu o creştere medie pe an şi hectar de 8,6 m³ la răşinoase şi 6,1 m³ la foioase (media pe ţară fiind de 4,5 m³), iar volumul total existent reprezintă aproximativ 10 % din masa lemnoasă a ţării.

Arboretele se încadrează în proporţie de 89 % în clase superioare şi mijlocii de producţie. Această productivitate ridicată se datoreşte, pe de o parte condiţiilor de vegetaţie deosebit de favorabile, iar pe de altă parte compoziţiei specifice a arboretelor, răşinoasele reprezentând 78,6 % (molidul 65,3 %, bradul 12,9 %, laricele şi pinii 0,4 %), fagul 13,8 %, iar cvercineele şi diverse foioase restul de 7,6%. Un al treilea factor care a influenţat şi continuă să influenţeze productivitatea diferitelor arborete constă în modul cum au fost administrate şi gospodărite pădurile în trecut.

Pădurile care au constituit şi constituie mândria Ţării de Sus au suferit, de-a lungul timpului, o serie de transformări radicale, consecinţă directă a evenimentelor istorice şi sociale şi, evident, a modului în care diferiţi proprietari au înţeles, potrivit intereselor proprii, să valorifice produsele lemnoase în favoarea, sau detrimentul integrităţii şi capacităţii de producţie a arboretelor. Transformările la care ne referim au vizat, în special, natura proprietăţii pădurilor.

Fondul forestier sucevean provine, în mare majoritate, din păduri care au beneficiat în trecut de administraţii silvice şi de moduri de gospodărire foarte bune şi bune. Alături de Fondul Bisericesc Ortodox Român, care a reprezentat, după afirmaţiile multor silvicultori, una din cele mai bine organizate şi adaptate gospodăriri forestiere nu numai din ţară, ci şi din întreg sud-estul european, o administraţie de un nivel superior a reprezentat şi C.A.P.S.-ul, pentru pădurile Statului. Administraţii şi gospodăriri destul de bune au avut Domeniile Coroanei şi Fondul Grăniceresc din Năsăud.

Aceste patru categorii de proprietari, după cum se vede din tabelul 1, reprezentau, la data naţionalizării pădurilor (Constituţia din 13 aprilie 1948) 71,5 % din totalul fondului forestier intrat în patrimoniul Statului, care însuma 472.739 ha. Evident, cu cea mai mare participare venea Fondul Bisericesc, de 42,0% (tabelul 1). Restul de 28,5 % erau păduri în proprietatea comunelor, obştiilor, altor categorii şi particulare, care nu au beneficiat de o gospodărire corespunzătoare, iar cea mai mare parte din pădurile particulare au fost total lipsite de orice reglementări silvice. Această situaţie s-a reflectat, aşa cum se va arăta mai jos, în starea şi productivitatea necorespunzătoare a pădurilor respective.

In tabelul 1 sunt redate, pe bazine hidrografice, categoriile de proprietari existente în 1948 pe teritoriul actualului judeţ, cu suprafeţele ce le deţineau, grupate în două părţi : prima parte cu cele 8 bazine se referă la Bucovina, care însuma 337.352 ha, respectiv 71,4 %, iar partea a doua alcătuită din alte 6 bazine, însumând 135.387 ha, respectiv 28,6 %, reprezenta porţiuni din nordul Moldovei cuprinse în suprafaţa judeţului Suceava. Din totalul de 472.793 ha identificat potrivit legii 204/1947, „pentru apărarea patrimoniului forestier”, suprafaţa păduroasă însuma aproximativ 416 mii ha, ceea ce reprezenta 88 %, restul fiind goluri, terenuri neproductive şi suprafeţe neregenerate.

O primă remarcă se impune şi anume, reducerea surafeţei totale a fondului forestier cu peste 22 mii ha în perioada care a trecut de la data naţionalizării. Această diminuare se datoreşte scoaterii succesive a unor categorii de terenuri, potrivit reglementărilor oficiale care au apărut între timp. In afara unor cedări pentru scopuri industriale, construcţii hidrotehnice sau schimburi cu sectorul agricol, cea mai mare acţiune de scoatere din fondul forestier a fost retrocedarea către foştii proprietari a păşunilor împădurite, cu care ocazie s-au cedat peste 14 mii ha.

O prezentare succintă a situaţiei şi modului de gospodărire a pădurilor până în anul 1948 de către foştii proprietari, va permite cunoaşterea stării şi productivităţii până la includerea lor în patrimoniul statului.

1. Pădurile Statului, administrate de Casa Autonomă a Pădurilor Statului (C.A.P.S.), în suprafaţă totală de 30.412 ha, au existat, înainte de primul război mondial, evident, numai în Vechiul Regat (în cazul de faţă în Moldova). Constituiau trupuri mari până la complexe de păduri, situate în special în bazinele Râşca, Siretul Mijlociu (pădurile Zamostea Deal şi Luncă, Adâncata, Călugăreni, complexele Dealul Mare, Probota şi Valea Poienii de la Dolhasca) şi în mai mică măsură în bazinul Moldovei Inferioare – Fălticeni. Existenţa câtorva suprafeţe răspândite în unele bazine din Bucovina se datorează trecerii în patrimoniul statului, după reântregirea ţării, a trupurilor de pădure ce au aparţinut unor persoane care, probabil, şi-au pierdut cetăţenia română şi au părăsit ţara.

Pădurile administrate de C.A.P.S. au fost bine gospodărite, pe bază de amenajamente şi principii avansate, rezultând arborete cu structuri aproape de normal, cu respectarea regulilor de exploatare şi regenerare. Alături de fostele păduri ale Fondului Bisericesc, reprezintă şi astăzi cele mai frumoase, mai viabile şi mai productive arborete.

2. Pădurile Fondului Bisericesc în suprafaţă totală de 198.368 ha, provin în cea mai mare parte din încamerarea moşiilor mănăstirilor din Bucovina de către Statul Austriac, precum şi din răscumpărarea drepturilor de servitute de la locuitorii provinciei. Fondul Bisericesc ca organ de administraţie a acestor averi a fost constituit prin „Regulamentul duhovnicesc din 29 aprilie 1786” decretat de împăratul Iosif II. Pădurile au format complexe mari, cuprinzând în multe cazuri bazinete întregi, predominând în bazinele Moldoviţa, Moldova Mijlocie, Suceava Superioară, Suha şi Suceava Mijlocie, bineînţeles numai în Bucovina (suprafaţa care apare în bazinul Neagra Şarului din partea a II-a a tabelului 1, este situată tot în Bucovina, care în acea zonă cuprindea şi partea din versantul stâng al acestui bazin).

Fondul Bisericesc a reprezentat o administraţie silvică model, de la care s-au inspirat şi alte instituţii similare din unele ţări europene. A iniţiat şi aplicat un sistem de amenajare ireproşabil, încă din anul 1875, bazat pe triangulaţie, determinarea volumelor arboretelor, executarea corectă şi la timp a lucrărilor silvice şi de exploatare şi în special pe o evidenţă permanentă şi precisă. Amenajamentele se revizuiau şi reactualizau din 10 în 10 ani. Au predominat continuu preceptele conservării şi continuităţii fondului forestier.

După reîntregirea ţării, această administraţie proprie a fost îndrumată şi controlată de stat prin Direcţia Pădurilor Persoanelor Juridice din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.

Urmare a acestui mod de gospodărire, starea pădurilor la data naţionalizării erau foarte aproape de situaţia normală, cu arborete bine încheiate, cu compoziţii adaptate condiţiilor staţionale şi cu o productivitate deosebit de ridicată.

3. Pădurile Fondului Grăniceresc, în suprafaţă de 45.422 ha, erau situate în partea de vest a judeţului, în bazinele Izvoarele Dornei, Bistriţa Aurie, Neagra Şarului şi Bistriţa Broşteni. Acestea au fost în proprietatea celor 44 comune grănicereşti din fostul judeţ Năsăud, din care se recrutau ostaşii Regimentului 2 Românesc Pedestru, pentru apărarea graniţei de est a Imperiului Austro-Ungar. Administrarea acestor păduri din 1890 până în 1948 s-a făcut de către o direcţie silvică independentă cu sediul în oraşul Bistriţa. Deşi începuturile amenajistice datează încă din 1892, când se întocmeşte un studiu sumar, iar în 1903 un amenajament propriu zis, instrumentele legalizate de gospodărire se opresc aici, deoarece următoarele amenajamente din anii 1913 şi 1928-1930 nu au mai fost aprobate. Cu toate acestea, gospodărirea pădurilor s-a făcut la un nivel destul de bun, având la bază principiile silviculturii avansate pentru acea periodică. Starea arboretelor în anul 1948 era corespunzătoare sub aspectul structurii şi al productivităţii, apropiindu-se mult de nivelurile atinse la pădurile Fondului Bisericesc şi al C.A.P.S.-ului. S-a remarcat totuşi disproporţia claselor de vârstă în sensul predominării arboretelor tinere (cl. I-a şi a II-a reprezentau aproape 45 % – a se vedea tabelul 2). Această dereglare în continuitatea producţiei forestiere s-a datorat exploatărilor excesive din timpul primului război mondial.

4. Pădurile Domeniilor Coroanei, în suprafaţă de 63.602 ha, au existat, bineînţeles, numai în Moldova, fiind situate în bazinele Bistriţa-Broşteni şi Suhele Moldovene (suprafeţele care în tabelul 1 apar în Bucovina se explică prin neconcordanţa limitelor celor două provincii cu cele ale bazinelor hidrografice).

După secularizarea averilor mănăstireşti din anul 1864, cărora le-au aparţinut, pădurile respective au trecut în patrimoniul statului, iar de la 10 iunie 1884, în baza unei legi a fostului Domeniu al Coroanei, au trecut în patrimoniul acestuia. Pădurile au avut o administraţie silvică proprie şi s-au gospodărit pe bază de concepte la nivelul celor din administraţia C.A.P.S.-ului.

Atât tăierile din produse principale cât şi regenerările au fost conforme cu un mod de gospodărire avansat. Sunt însă unii indici care arată că tăierile de îngrijire nu s-au executat în ritmul impus de evoluţia arboretelor. Dovadă sunt arboretele prea dese, în special cele de molid din bazinul Bistriţa-Broşteni, care au avut de suferit numeroase şi puternice doborâturi de vânt începând din anul 1947 şi culminând cu marea calamitate din anul 1964.

5. Pădurile comunale, în suprafaţă de 41.313 ha au existat numai în Bucovina şi sunt reprezentate în toate bazinele hidrografice din această provincie. Cele mai multe se găsesc în bazinele Izvoarele Sucevei, Bistriţa Aurie şi Moldova Superioară. Ceea ce apare la această categorie în cele 4 bazinete din Moldova (partea a II-a din tabelul 1) erau de fapt izlazuri împădurite şi ulterior înglobării lor în fondul forestier au fost retrocedate foştilor proprietari.

Pădurile au fost situate, de regulă, la marginea trupurilor sau complexelor Fondului Bisericesc, în apropierea comunelor cărora le-au fost atribuite. O parte din aceste păduri au provenit din cedări de către Statul Austriac din patrimoniul Fondului Bisericesc, pentru răscumpărarea drepturilor de srvitute, iar restul prin aplicarea reformei agrare austriece de la 1852 (segregare).

Reglementările tehnico-silvice pe baza cărora s-au gospodărit aceste păduri au fost foarte variate: studii sumarem regulamente de exploatare sau chiar amenajamente, dar rămase, de cele mai multe ori, nerevizuite. Deşi erau supuse regimului silvic şi administrate din punct de vedere tehnico-silvic de organe de specialitate, totuşi punerea în valoare se făcea direct de proprietari, ceea ce a avut ca urmare atacarea deoadată a mai multor posibilităţi anuale sub diferite motive momentane, realizarea exploatărilor în condiţii necorespunzătoare prin diferiţi antreprenori, ori grupe de locuitori, regenerări întârziate şi incomplete datorită lipsei de fonduri, înzestrarea insuficientă cu clădiri silvice şi lipsa oricăror instalaţii de transport. Adaptarea unor cicluri de producţie mici (60-80 ani) a dus la epuizarea fondului de producţie.

La data naţionalizării în aceste păduri se găseau suprafeţe mai neregenerate, clase de regenerare reprezentând peste 18 %, iar arboretele primelor trei clase de vârstă depăşeau 70 % din total (tabelul 2). Numai excepţional au fost unele păduri mai bine gospodărite, spre exemplu pădurea comunei Câmpulung Moldovenesc (Colbu) şi pădurea comunei Borşa (Bârjava).

6. Pădurile obşteşti, în suprafaţă de 16.445 ha, au existat, ca şi cele comunale, numai în Bucovina, fiind răspândite în toată provincia, cu suprafeţe mai mari în bazinele: Moldoviţa, Moldova Mijlocie, Suceava Superioară şi Suha. Au fost atribuite obştiilor de locuitori pe aceleaşi căi ca şi pădurile comunale şi tot în apropierea aşezărilor respective.

Reglementările pe baza cărora s-au gospodărit au fost asemănătoare celor de la pădurile comunale, dar mai puţine, mai sărace în precizări şi nesatisfăcător aplicate. Exploatările se făceu dezordonat, sub formă de extracţii ale exemplarelor celor mai mari şi mai valoroase. In etajul amestecurilor de răşinoase cu fag s-au extras aproape în totalitate această ultimă specie, pentru foc, transformând arboretele în răşinoase pure, cel mai adesea în molidişuri. N-au existat aproape de loc preocupări pentru regenerarea arboretelor.

Cea mai vitegă soartă au avut-o pădurile obşteşti divizate. Acestea s-au fărămiţat în trupuri mici, gospodărite individual şi în mare parte defrişate total (exemple: obştiile Vama, Deia, Bucşoaia ş.a.).

La apariţia legii 204/1947, pădurile obşteşti se găseau într-o stare mult mai precară chair decât pădurile comunale. Arboretele erau aproape în totalitate tinere (clasa I-a şi a II-a, a se vedea tabelul 2) şi de o productivitate foarte scăzută (peste 60% erau brăcuite şi degradate), mari suprafeţe neregenerate sau invadate de specii pioniere, lipsite de construcţii şi instalaţiile de transport strict necesare.

7. Pădurile altor proprietari, au însumat doar 6.695 ha. Suprafeţe mai importante au aparţinut bunurilor private din Ciuc (2484 ha) şi Fondului Şcolar din Năsăud (4013 ha). In rest, Academia R.P.R. a deţinut 180 ha (pădurea Focşa din bazinul Fălticeni), iar mănăstirile Râşca şi Slătioara, câte 9 ha.

Suprafaţa neînsemnată a acestor categorii n-a afectat semnificativ starea fondului forestier total. Precizăm doar că modul de gospodărire a primelor două categorii de păduri a fost asemănător cu cel practicat de administraţia Fondului Grăniceresc.

8. Pădurile particulare, în suprafaţă totală de 70.482 ha, au existat în tot cuprinsul judeţului (se pare că în bazinul Suha amenajistul a trecut pădurile particulare la obştiile divizate). Acestea erau răspândite foarte neuniform printre pădurile Fondului Bisericesc şi a celorlalte categorii de proprietari. Provin din moşteniri, în special pădurile răzăşeşti, compensaţii pentru răscumpărarea drepturilor de servitut (numai în Bucovina), sau prin cumpărări de la unii boieri, mai ales în Moldova. Cele mai însemnate suprafeţe se aflau în bazinele Bistriţa Aurie, Moldova Superioară, Suceava Superioară şi Mijlocie, de fapt în partea superioară a acestor bazine.

După mărimea suprafeţelor ce deţineau şi după origine s-au împărţit în: marii proprietari, cu suprafeţe cuprinse între 500 şi 4000 ha, în număr de aproximativ 7 (Papp Simeon – Ţibău, Cantacuzino Paşcanul – Fălticeni, ing. N. Brătescu – Râşca, Carol Ficher – Dolhasca, ş.a.); proprietari cu suprafeţe cuprinse între 100 şi 500 ha, consideraţi mijlocii, în număr de peste 25; micii proprietari cu suprafeţe între 10 şi 100 ha; păduri ţarăneşti, cu un număr foarte mare de posesori, ale căror suprafeţe erau cuprinse între 1 şi 10 ha; păduri răzăşeşti, de acelaşi ordin de mărime pe proprietari ca şi cele ţărăneşti, care au aparţinut locuitorilor din comunele Păltiniş şi Şarul Dornei. Cu excepţia câtorva păduri mai mari (Papp Simeon, I.V. Stârcea, Costân Dumitru, ing. N. Brăteanu) care aveau unele improvizaţii de regulamente silvice şi chiar ceva persoanl tehnic propriu, toate celelalte păduri particulare au fost lipsite de instrumentele tehnico-silvice strict necesare. Scopul principal al proprietarilor era beneficul rezultat din vânzarea lemnului sau folosirea acestuia pentru nevoile proprii. Exploatările se făceau fără considerare vreunui ciclu de producţie, tăindu-se tot ce era comerciabil şi utilizabil. Aceasta a dus la brăcuirea şi degradarea completă a pădurilor respective. N-a existat nici o preocupare pentru refacerea sau regenerarea arboretelor, în schimb s-au păşunat abuziv, ceea ce a grăbit starea lor de degradare (a se vedea tabelul 3).

***

Modul puţin satisfăcător sau necorespunzător în care s-au gospodărit în trecut pădurile comunale, obşteşti şi particulare, au avut ca rezultat scăderea productivităţii a peste 28 % din arborete, însemnate suprafeţe rămase neregenerate sau regenerate în specii de valoare economică inferioară, suprafeţe întinse ale fondului forestier lipsite de construcţii şi instalaţii de transport strict necesare unei bune gospodăriri silvice. Dacă la acestea s-a mai adăugat un ritm al lucrărilor de împădurire inferior celor de exploatare, în tot fondul forestier, în perioada 1939-1948, ne explicăm faptul că la data naţionalizării clasa de regenerare reprezenta peste 12 %, respectiv peste 56 mii ha, iar în zona colinară existau peste 4 mii ha păduri provenite de la unii proprietari mari şi mijlocii, cu arborete de productivitate şi valoare mult inferioară potenţialului staţional.

Pentru reîmpădurirea suprafeţelor goale arătate mai sus a fost nevoie de o perioadă de peste 15 ani, astfel ca abia în anul 1963 să se lichideze ultimele restanţe şi să se intre în normal cu regenerările. Refacerea arboretelor de valoare economică scăzută continuă însă şi în prezent.

Concluzii

1. Actualele păduri din judeţul Suceava au fost gospodărite în trecut în mod diferit, în funcţie de proprietarii care le-au deţinut. Gospodăriri de nivel superior au practicat Fondul Bisericesc, C.A.P.S.-ul, Fondul Grăniceresc şi Domeniile Coroanei, totalizând 71,5 % din totalul arboretelor. Puţin satisfăcător au fost gospodărite pădurile comunale şi în special cele obşteşti. O gospodărire necorespunzătoare au practicat toate categoriile de proprietari particulari.

2. Rolul funcţional al pădurilor a fost mult diminuat timp de câteva decenii înainte de anul 1948 şi 2-3 decenii după acest an, ca urmare a stării necorespunzătoare a unei mari părţi din arborete. Pe măsura ameliorării stării arboretelor funcţiile de protecţie au crescut, dar încă nu au ajuns la nivelul optim din cauza existenţei unor însemnate suprafeţe de arborete tinere.

3. Productivitatea arboretelor a înregistrat o creştere în perioada 1948-1964, pentru ca după masivele doborâturi de vânt şi rupturi de zăpadă să se diminueze din nou. In vederea redresării ecologice a tuturor pădurilor sunt necesare lucrări de refacere a consistenţei şi compoziţiilor în arboretele afectate de calamităţi şi de refacere a arboretelor necorespunzătoare sub aspect economic.

Resume: La structure des proprietes le fond de foret du departament de Suceava avant 1948 et l’etat des peuplements consequence du metode differit des administrees

Les forets de departament de Suceava ont appartenu, avant 1948, a huit categories de proprietaires, qui etaient:

– l’Etat (6,4%), le fond de l’Eglise orthodoxe roumain (42,0%), le fond des garde-frontieres (9,7%), le domaine de la Couronne (13,4%), des communes (8,7%), des collectivites (3,5%), d’autres categories (1,4%) et des prives (14,8).

La maniere d’administrer les forets a ete differente; ce fait a ete visible surtout dans la structure et la productivite des peuplements, ainsi :

– les forets appartenant aux premieres quatre categories de proprietaires ont ete tres bien ou bien administrees, ce qui comptait au total 71,5%;

– les forets des communes, des collectivites et d’autre categories, totalisant 13,6%, ont ete peu suffisamment administrees;

– les proprietaires prives, qui possedaient 14,8%, ont pratique une adminsitration peu conforme.

L’etat insuffisamment d’une bonne partie des peuplements (28,5%) a eu comme consequence une reduction du role protecteur et du rendement des forets dans leur totalite.

L’amelioration de ces indicateurs qui avait commence apres 1948, a ete de nouveau retardee a la suite de grands chablis et de bris de neige, produits dans peuplements resineuse entre 1964 – 1978.