Este cunoscut faptul că Legea Fondului Funciar a fost aprobată şi pusă în aplicare la începutul anului 1991, iar prin Decretul nr. 78/23. 04.1996, deci după ceva mai bine de 6 ani, se promulgă şi Legea Codului Silvic. In ceea ce priveşte prima lege, ea apare într-un mare vid legislativ, lucru ce a condus la diverse moduri de interpretare şi aplicare, concretizându-se într-o serie de abuzuri şi ilegalităţi pe care le-au facilitat, de multe ori voit, unii primari – şefi ai comisiilor, care între timp s-au şi schimbat la alegeri, iar astăzi nu se mai ştie cine este vinovat.

Deşi la nivelul Parlamentului, prin unele organe silvice abilitate, s-au făcut numeroase intervenţii, solicitându-se urgentarea apariţiei Codului Silvic, legislativul a rămas insensibil la toate tragediile pe care au fost nevoiţi să le suporte pădurea şi apărătorii săi. Apariţia Legii nr. 18/1991, cu 6 ani înaintea Codului Silvic, a însemnat – dacă între aceste două probleme atât de serioase, putem strecura o glumă – organizarea unui botez cu 6 ani înainte de naşterea fetusului.

In cele ce urmează, vom analiza, folosind antiteza, şi fără a avea pretenţii că problema este tratată exhaustiv, unele aspecte în care apar discrepanţe şi chiar incompatibilităţi între cele două legi care, în mod normal, ar trebui să se completeze şi să se sprijine una pe aIta.

Din Codul Silvic, titlul I, art. 1, rezultă că „Pădurile, terenurile destinate legal, încheindu-se actele împăduririi, cele care servesc nevoile de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile păraielor şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, în condiţiile legii, constituie, indiferent de NATURA DREPTULUI DE PROPRIETATE, fondul forestier naţional”. Iar în art. 2 se defineşte : „Sunt considerate PĂDURI, în sensul prezentului Cod Silvic şi sunt cuprinse în fondul forestier naţional, terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră cu o suprafaţă mai mare de 0,25 ha”. Apare deja o inadvertenţă: sunt situaţii când la 1,0 ha pădure sunt 5 – 10 moştenitori, ceea ce înseamnă că fiecăruia dintre ei îi revine o suprafaţă mai mică decât cea ce defineşte limita minimă prevăzută. Aceştia vor avea (unii dintre ei au deja) trecute pe Titlurile de proprietate suprafeţe cu vegetaţie forestieră care, conform Codului Silvic, nu fac parte din fondul forestier naţional, deci vor fi şi în afara regimului silvic (art. 4, Cod Silvic).

In legătură cu ceea ce cuprinde art. 1 Codul Silvic, notăm următoarele : s-a scăpat din vedere categoria de terenuri „R” (ocupaţiuni, încălcări), situaţii destul de frecvente astăzi când simţul proprietăţii s-a dezvoltat peste măsură. Considerăm normal ca să fie inclusă şi această categorie de terenuri, dându-se şi soluţia legală de lichidare a acestor litigii. Nici în Legea nr. 18/1991 şi nici în Codul Silvic, nu se face precizarea ca suprafeţele de pădure care au făcut obiectul punerii în posesie, corect şi legal, încheindu-se actele corespunzătoare, să fie scoase din amenajamentele silvice de la ocoale, sau să nu fie scoase, când de fapt, ele practic sunt scoase (nu apar nici în descrierile parcelare şi nici în planurile decenale) fără a exista o bază legală.

Prin Decretul nr. 32811986, statul preia întregul fond forestier, inclusiv fostele păduri comunale (P.C.) şi perdelele C.F.R. In unele din fostele păduri comunale (municipiului Suceava, oraşele Solca, Siret) au fost incluse şi „parcuri”, cu tot cu alei, monumente statuare etc. In felul acesta, unele suprafeţe cu vegetaţie forestieră, care de fapt trebuiau încadrate în prevederile Art. 6 C.S. lit. f, sunt astăzi eronat prinse în cele prevăzute la Art. 1 C.S. Din această cauză, ani de zile, edilii oraşelor s-au cramponat de necesitatea nenumăratelor demersuri şi aprobări pentru schimburi de terenuri şi destinaţii în ideea de a putea construi şi repara alei, locuri statuare, parcuri zoologice, muzee etc. Considerăm necesară o derogare, în asemenea situaţii, de la Codul Silvic pentru a se reglementa această anomalie.

Codul Silvic, art. 9, prevede: „Fondul forestier naţional este supus regimului silvic, care constituie un sistem de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, urmărindu-se, in final, o gospodărire durabilă a ecosistemelor forestiere”. Datorită faptului că, aşa după cum s-a mai arătat, la data punerii în practică şi a desfăşurării Legii nr. 18/1991 , actualul Cod Silvic nu era elaborat şi promulgat, în foarte multe cazuri, noii proprietari odată puşi în posesie cu delimitare în teren, au defrişat pur şi simplu mari suprafeţe de pădure. In zonele unde la început s-au semnalat furturi de material lemnos practicat unii de la alţii, s-a trecut masiv la tăieri ilegale de arbori, mai cu seamă răşinoase, transporturi fără forme legale şi depozitări prin şanţuri, curţi, livezi de material lemnos care, lăsat în coajă, s-a depreciat, fiind în final apt numai pentru foc. Sunt elocvente, de pildă, cazurile semnalate – devenite ulterior de notorietate publică – cele de la comunele Cajvana, Baia, Botoşana, Panaci, Liteni, Dolhasca, Vama, Frumosu, Breaza ş.a. In lipsa Codului Silvic sau a unei legislaţii concrete şi coerente, silvicultorii suceveni s-au străduit să atenueze consecinţele impactului OM – PĂDURE, ale unui OM dezlănţuit ca un uragan împotriva unei păduri rămase fără apărare, căci nici apărătorii ei nu erau (şi nici azi nu sunt) apăraţi de lege. Diabolica gândire promovată prin filozofia „luptei de clasă”, a reuşit în cei 45 de ani să îndepărteze pe OM, nu numai de semenul său, brutizându-I şi coborându-l sub limita umanului, dar şi de propriul său simţ al proprietăţii private. Cum s-ar putea altfel explica această transformare a sufletului românesc, creştin, ospitalier, iubitor de frumos şi natură, în barbarie şi vandalism? Sau poate nişte sechele rămase de la temutul trib germanic ce s-a abătut spre pământurile noastre, mai dăinuie şi astăzi la unii dintre semenii noştri, fără să-şi dea seama că el poartă denumirea de vandalism. Altminteri, e foarte greu să crezi că stă în firea românului satisfacţia de a ucide cu sânge rece chiar fiinţa care i-a asigurat de milenii hrana, căldura şi protecţia în vremuri de restrişte, aerul curat, frumuseţea ce scaldă ochii şi sufletul.

Din informaţiile pe care le deţinem la această dată, în judeţul Suceava, din suprafaţa totală de pădure pe care o gospodăreşte Direcţia Silvică (417.800 ha), au fost predate conform art. 41 la Legea nr. 18/1991, 15.500 ha, adică 3,7%, ceea ce reprezintă relativ puţin comparativ cu alte judeţe unde pădurile private au constituit la data naţionalizării suprafeţe mult mai mari. Ceea ce trebuie să îngrijoreze mai mult – mai cu seamă pe unii dintre noii proprietari ! – este faptul că din suprafaţa ieşită din fondul forestier de stat, pe cca. 400 ha nu mai există pădure, iar pe cca. 1500 ha, ea a fost rărită şi adusă până la stadiul de gradare, în ambele situaţii, transformându-le în păşune.

Dacă judecăm acest fenomen în conformitate cu legislaţia existentă astăzi, înseamnă că aproape 2000 ha fond forestier şi pădure, au fost transformate clandestin şi ilegal – prin forţa împrejurărilor – în teren agricol, cu destinaţia păşune sau fânaţ. Mai mult decât atât, toţi cei ce nu mai au pădure pe suprafeţele primite la Legea nr. 18/1991 Art. 41 , au în schimb menţionate aceste suprafeţe, în Titlul de proprietate, pe verso, la cap. A „Suprafaţă primită în extravilan nr. crt. 6 – pădure”.

In situaţia specificată mai sus (şi ele pot fi de ordinul sutelor), ceea ce este menţionat în Titlul de proprietate, nu mai corespunde cu situaţia reală din teren. Astăzi, când avem şi Legea Cadastrului, care, după cum se ştie cuprinde un complex de operaţii tehnice, economice şi juridice, întreprinse în vederea cunoaşterii şi ţinerii evidenţei fondului funciar – din care face parte şi fondul forestier. Furnizând în orice moment date reale şi complexe privind suprafaţa, folosinţa, calitatea şi posesorul terenurilor şi construcţiilor, el joacă un rol deosebit în viaţa economică şi socială a ţării.

Fiind vorba deci de întocmirea unor evidenţe corecte pe linia aplicării noului cadastru în fondul funciar, pentru situaţia creată şi descrisă mai sus, două sunt căile ce se pot aplica :

a. Modificarea titlului de proprietate, trecând suprafaţa respectivă de la nr. crt. 6 – păduri, la nr. crt. 4-5 (fâneţe – păşuni), încălcându-se în felul acesta prevederile Codului Silvic de la Art. 9; 64; 66 şi 67 („Proprietarii fondului forestier proprietate privată sunt obligaţi să respecte prevederile amenajamentelor silvice şi să asigure permanenţa pădurilor”), aplicându-se, retroactiv , amenzile şi sancţiunile prevăzute la Titlul VI – Răspunderi şi sancţiuni;

b. Aplicarea în mod retroactiv a actualelor prevederi stipulate în Codul Silvic, fără a se modifica înscrisul de pe Titlul de proprietate, obligându-i pe cei în cauză (prin intermediul Prefecturii şi Direcţiei Silvice, respectiv a primăriilor şi ocoalelor silvice din zonă), ca, potrivit prevederilor Codului Silvic, titlul III, art. 67 („Regenerarea pădurilor proprietate privată, după tăiere, se va realiza de către proprietari în cel mult 2 ani. In acest scop Regia Naţională a Pădurilor acordă, la cerere sprijin tehnic”) să instaleze la loc pădurea.

In situaţia în care unii proprietari vor obiecta că n-au avut amenajamente silvice la data primirii pădurii şi că au săvârşit actul barbar de defrişare necunoscând consecinţele, facem următoarea precizare:

– pentru suprafaţa restituită proprietarilor pe întreg teritoriul naţional, raportată la capacitatea I.C.A.S. proiectantul abilitat să culeagă datele din teren şi să întocmească amenajamentele silvice – vor fi necesari cel puţin 10 ani. Conştientă de acest lucru, Regia Naţională a Pădurilor, a prevăzut în setul de acte ce se înmânează proprietarului, sub semnătură, la data primirii suprafeţei respective (conform Ord. MA.P.P.M. nr. 607/23.09.1991), Măsuri Cadru, din care rezultă următoarele obligaţiuni:

– proprietarul asigură paza suprafeţelor de pădure pe care le-a primit în proprietate, în vederea prevenirii tăierilor ilegale de arbori, încălcărilor, incendii etc.;

– tăierea de arbori se face numai după marcarea acestora de către organul silvic, care va elibera şi actele de provenienţă şi foaie de transport. S-a admis ca anual să se recolteze o cantitate de masă lemnoasă echivalentă cu creşterea curentă pe suprafaţa respectivă, dar care în nici un caz nu poate să depăşească cantitatea de 8 m. c./an/hectar;

– respectarea măsurilor stabilite de personalul silvic privind asigurarea regenerării naturale a pădurilor. Se înţelege că, acolo unde ea a fost defrişată în totalitate, actul regenerării nu poate fi decât numai artificial, prin plantaţiuni;

– norme în practicarea păşuna-tului;

– protejarea vânatului etc.

Trebuie s-o spunem clar – şi cei interesaţi să ia aminte ! – până la întocmirea amenajamentelor şi intrarea lor în vigoare, cadrul regimului silvic, redat succint, îl cuprinde aceste Măsuri Cadru.

Dacă nu este posibilă o amendare urgentă, fie a Legii nr. 18/1991, fie a Codului Silvic, cu privire la reglementarea situaţiei unde au fost defrişate pădurile, atunci se impune ca Regia Naţională a Pădurii să elibereze un set de instrucţiuni care, aplicându-se, să creeze o compatibilitate între prevederile acestor două legi.

Pădurile au constituit un excelent capital politic mai cu seamă în perioadele elective. Dacă nu ar fi aşa, atunci cum să aflăm raţionamentul că cele care au aparţinut, obştiilor, comunelor, composesoratelor, mănăstirilor, spitalelor şi a altor unităţi asemănătoare, n-au făcut obiectul (nici în momentul de faţă) restituirii către foştii proprietari ? Din punct de vedere silvo-cultural, era mult mai normal şi înţelept, ca aplicarea Legii nr. 18/1991 să fi început cu aceste păduri şi nu cu cele aparţinând „persoanelor fizice”. Pădurile aparţinând persoanelor juridice (cele menţionate mai sus ş.a.) la data naţionalizării, erau alcătuite în trupuri şi masive compacte, limitate distinct pe teren şi pe hartă faţă de pădurile proprietatea statului, cu amenajamente întocmite, în care uzufructul era colectiv; ceea ce la ora actuală constituia un avantaj enorm în organizarea gospodăririi şi pazei lor.

In ultimii 2-3 ani, prin aplicarea Legii nr. 18/1991, s-au creat unele situaţii cel puţin bizare, ca să nu spunem mai mult : mulţi dintre cetăţenii ce s-au regăsit în evidentele vremii ca foşti proprietari, cu „părţi” în aceste „Obşti”, s-au prezentat în Instanţă cu actele ce le atestă aceste drepturi. Judecătoriile locale au confirmat veridicitatea actelor şi, ca atare le-a recunoscut dreptul de proprietate, eliberându-le hotărâri sau decizii în acest sens, care însă nu pot fi aplicate de facto, pentru că Art. 41 din Legea nr. 18/1991 nu prevede acest drept, el se referă numai la persoane fizice. Astfel, între un act legal emis de către una din puterile existente într-un stat de drept şi o lege, rezultată din gândirea Legislativului aceluiaşi stat, se află cetăţeanul român pus, în noua democraţie, să bată drumurile judeţului, de la primărie la ocolul silvic, sau de la Prefectură la Direcţia Silvică fără, măcar, să înţeleagă ceva din acest periplu.

Neţinându-se seama de suprafaţa naţionalizată, dar limitând-o pe cea restituită la maximum 1,0 ha, s-a creat din capul locului o mare nedreptate. In unele plângeri pe care le-am recepţionat am avut ocazia să constat că tocmai urmaşilor unor mari gospodari, care au deţinut până la naţionalizare mari suprafeţe de păduri (20 până la 80 ha), având şi mulţi copii (uneori până la 10), li s-au atribuit numai 1,0 ha pădure pe care să-l împartă în zece. Celui care a avut, să zicem, 1,0 ha pădure şi numai un copil, i se atribuie întregul hectar. Considerăm că ar fi normal să se restituie sub o formă procentuală, în raport cu suprafaţa naţionalizată şi numărul moştenitorilor.