Cunoştinţele noastre despre pădure sunt mai mult sau mai puţin întinse, după împrejurări : după experienţa vieţii, după cele văzute sau citite. In urma lucrărilor precedente, comoara cunoştinţelor respective a fost, de bună seamă, mărită. Pentru acest motiv, mă socotesc într’o situaţie privilegiată : de a scrie unui public cunoscător în materie, Lucrul acesta mă îndeamnă să trec la o temă ceva mai abstractă. Voi trata despre: Pădurea din punct de vedere particular şi obştesc sau, altfel spus: interese particulare şi interese publice în materie de păduri.

In feluritele manifestări ale vieţii noastre materiale şi spirituale, intervin, în forme mai mult sau mai puţin lămurite, două grupe de interese : particulare şi obşteşti sau publice. In societăţile neînchegate îndestulător, cum ar fi cazul cu populaţiunile răsleţite, oarecum sălbatice, interesul particular este cel stăpânitor. Societăţile avansate şi aşezate, fiinţează, dimpotrivă, tocmai pe o subordonare a interesului particular celui obştesc. N’avem decât să ne gândim la formele sociale în formaţie din timpul nostru, în care individul nu preţuieşte şi nu are interese decât în măsura în care nu intervin conflicte cu interesele generale. Atunci când în astfel de societăţi, interesul particular iese deasupra, prin răsvrătire împotriva opreliştilor sociale, avem de a face cu o intrare în descompunere a ordinei publice.

Formele în care se manifestă cele d grupe de interese sunt felurite şi depind de concepţia de viaţă a indivizilor, de gradul de cultură, temperament.

Cele două grupe de interese sunt, unele faţă de altele, uneori paralele şi compatibile, alteori potrivnice, iar alteori indiferente. In materie de natalitate, de pildă, interesul public dictează cât mai mulţi copii şi cât mai sănătoşi. Interesul particular din timpurile noastre, şi mai cu seamă din mediul viciat al marilor oraşe, se orientează, din păcate, către plăceri frivole; ceeace se traduce printr’o evitare a natalităţii. lată un caz când interesul public vine în conflict cu cel particular. In ce priveşte apărarea vieţii indivizilor şi buna stare materială, interesul public merge mână’n mână cu cel particular. Totuşi, survin împrejurări când interesul public dictează altfel. Noi trăim vremuri de acest fel. Astăzi, o mare mulţime din tineretul naţiunii, generaţiuni întregi, trebuie să renunţe la viaţă; averi enorme sunt distruse, pentru ca viaţa viitoare a naţiunii să fie asigurată. In acest caz, intervine o diferenţiere trecătoare a intereselor respective, altfel paralele.

*

* *

Pădurăria reprezintă un câmp de activitate materială şi spirituală, în care se încrucişează interese de acestea particulare şi publice în forme foarte felurite, după timp şi loc.

Înainte de a trece la cercetarea acestor lucruri, să stăruim puţin asupra câtorva cunoştinţe pe care lumea le cam încurcă. Este vorba despre pădure, gospodărie forestieră particulară, gospodărie forestieră publică sau economie forestieră. Ce este pădurea ? Desigur, întrebarea devine aproape de prisos după cele ce s-au citit în lucrările anterioare. Este o anumită formaţie naturală de vegetale, o comunitate de plante lemnoase de mari dimensiuni, de arbori, la care se adaugă şi multe plante inferioare, ciuperci şi animale. Această asociaţiune, ceaImai măreaţă din natură, este de un mare folos pentru om. Ea îi pune la îndemână un întreg şir de bunuri materiale şi nemateriale. Pe acestea din urmă le numim servicii forestiere. Pentru timpurile şi împrejurările de la noi, bunul material de căpetenie este lemnul. Serviciile sunt destul de numeroase. Desigur, le ştim în mare parte: îmbunătăţirea climei, echilibrarea regimului apelor, fixarea pământurilor nestatornice ş.a. Multă vreme, atâta cât bunurile pădurăreşti se găsesc din plin, depăşind nevoile oamenilor, pădurea este folosită numai prin culegerea acelor bunuri date. Când ele devin, însă, neîndestulătoare faţă de nevoi, omul intervine, mărind capacitatea de producţie a pădurii, prin munca, priceperea şi capitalul său economisit. Mărirea capacităţii de producţie priveşte atât cantitatea, cât şi calitatea produselor. Prin urmare, pădurea aliată cu muncă, cu capital şi cu pricepere, devine o gospodărie forestieră. Şi anume, putem vorbi despre o adevărată gospodărie forestieră, cu atât mai mult, cu cât produsele pădurii se recoltează cu continuitate, de la an la an.

Organizarea aceasta, cu recolte anuale continui, a gospodăriei pădurăreşti îşi are asemănare şi în unele culturi de lucernă. Să ne gândim la gospodarul care are nevoie zilnic cam de aceeaş cantitate de lucernă pentru vitele ţinute în grajd. EI îşi împarte suprafaţa lucernierei în porţiuni potrivite, pe care le coseşte, la rând câte una pe zi. După ce lucrurile au fost puse pe roate, lucerna de pe porţiunile respective este de înălţimi din ce în ce mai mari, în înşiruire gradată, în formă de trepte. La fel şi într’o gospodărie pădurărească ordonată. Vom avea porţiuni cu pădure tânără şi din ce în ce mai mare, până la cea bună de tăiat. Să zicem, de la 1 an, până la 80 de ani, dacă e vorba de o pădure de brad pentru produs lemn de cherestea. Dacă vrem să avem lemn de stejar gros, aşa cum se cere pentru anumite construcţii şi folosiri, vârsta de creştere a pădurii poate să treacă cu mult peste 100 de ani. Afară de vârstă, pădurea poate să fie supusă, în unele cazuri, la o neobişnuit de mare îngrijire, încât şi lemnul să devină foarte preţios. Astfel, la noi, lemnul de stejar cel mai scump, se mişcă oarecum în jurul cifrei de 15.000 lei metrul cub, în pădure**. Anumite gospodării forestiere, din Germania, alte de pildă, produc lemn de stejar care ajunge până la o jumătate de milion de lei metrul cub, la pădure. In astfel de cazuri, vârsta de tăiere depăşeşte chiar 200-350 de ani, iar îngrijirea de creştere a pădurii este peste închipuirile noastre. Prin urmare, intensitatea gospodăriilor forestiere este foarte, schimbătoare de la loc la loc.

Ceeace este o gospodărie pădurărească pentru proprietarul respectiv, este totalitatea gospodăriilor pădurăreşti dintr’o ţară pentru poporul respectiv. In acest caz, vorbim despre o economie forestieră sau gospodărie forestieră publică.

Dar, să revenim la berbecii noştri !

Interesele particulare în materie de păduri, adică ale proprietarilor de păduri, se manifestă în forme foarte felurite.

Un proprietar oarecare păstrează pădurea pe un loc al său pentru că aceasta este singura cale de a pune în valoare pământul respectiv, pe care nu’l poate folosi altfel. In ţinuturile de munte şi de coline înalte, cu locuri prea înclinate şi cu climat aspru, apoi, în unele părţi de la câmpie, cu pământuri nisipoase şi nestatornice, oricât am vrea, nu putem cultiva, în chip permanent, adesea, decât numai pădure. Avem de a face, într’un atare caz, cu aşa zise soluri, sau pământuri neapărat (absolut) forestiere. Spre deosebire de acestea, avem solurile sau pământurile relativ forestiere, cărora li se poate da şi o întrebuinţare. Păstrarea pădurii pe astfel de pământuri este îndreptăţită de alte socoteli. Şi anume, pentru că, în felul acesta, proprietarul ajunge să realizeze câştiguri băneşti într’o formă mai potrivită cu interesele sale particulare. Alteori, proprietarul preţuieşte pădurea sa, în primul rând, pentru recoltele de lemn necesare în gospodăria proprie, pentru vânat, pentru păşunarea vitelor ş.a.

Oricare ar fi ţelul pe care şi I’a propus, proprietarul caută să cultive şi să’şi îngrijească pădurea, adică să o transforme într’o gospodărie forestieră rânduită, dacă voeşte ca atingerea ţelului propus să se facă într’o cât mai economicoasă formă. Măsura în care face acest lucru – sau altfel spus măsura în care vâră capital muncă şi pricepere în pădurea sa, este foarte felurită. Vom întâlni astfel, păduri alcătuite din arbori de preţ, aleşi unu şi unu şi păduri cu arbori cum dă Dumnezeu; apoi păduri împărţite cu mare rânduială şi înzestrate cu drumuri, căi ferate, canale de apă ş.a. şi păduri lipsite de astfel de mijloace pentru scoaterea şi transportul lemnului. Străinul de prin părţile orientale ale Europei, care călătoreşte în Europa centrală şi apuseană va rămâne cu impresia că pădurile de acolo sunt un fel de grădinării : iar locuitorul de acolo care vine la noi, că sunt de cele mai multe ori, un fel de paragini. Lucrurile acestea nu sunt ceva întâmplător, ci urmarea anumitor împrejurări. Pentru a le înţelege să ne oprim asupra a două însuşiri de căpetenie ale pădurăriei:

1. Timpul pe care îl cere producerea lemnului este relativ foarte îndelungat, spre deosebire de agricultură, în care ciclul de producţiune este relativ scurt. Grâul şi, în general cerealele, se desvoltă şi ajung să fie recoltate în mai puţin de un an dela semănare. Cea mai pretenţioasă este viticultura (3-4 ani) şi apoi, pomicultura (5-10 ani) O situaţie cu totul extremă ocupă, în aceasta privinţă, pădurăria. Astfel, pentru producerea lemnului de brad şi molid pentru cherestea avem nevoie de 70-90 de ani. In cazul lemnului de stejar pentru lucru şi construcţii, ciclul de producţiune se întinde la 120-160 de ani şi chiar mai mult. Sunt anumite păduri de stejar din Germania, în care arborii sunt crescuţi şi îngrijiţi până ajung la vârsta de 250 de ani.

2. O altă însuşire de căpetenie a pădurăriei constă în faptul că banii învestiţi în această ramură de producţiune fructifică relativ slab. Producţiunea forestieră nu dă decât 2-3% pe an, din pricina creşterii încete a lemnului.

Faţă de aceste lucruri, vom înţelege dece pădurăria se înfăţişează atât de felurit dela ţară la ţară.

Timpul relativ foarte îndelungat al producerii lemnului ridică o primă cerinţă din partea pădurăriei; dreptul de proprietate să nu fie întru nimic umbrit. Proprietarul care plantează sau seamănă o pădure, în vederea recoltării ei abia peste 70-80 de ani, o face în speranţa că dreptul său de proprietate nu va suferi nici o atingere, între timp. Când acest drept este pus în cumpănă de o reformă agrară, de revoluţii, proprietarul respectiv încetează de a mai fi apărătorul pădurii; el se transformă în distrugătorul ei, ne mai având interesul să apere şi să cultive ceva ce i’ar putea fi luat de altcineva. La noi în ţară am trăit şi trăim dese perioade de adâncă nesiguranţă a proprietăţii, în general, şi a proprietăţii agricole, în deosebi. Reforma agrară următoare primului răsboi mondial a dat grele lovituri şi economiei noastre forestiere. Intre altele, legea din 1924 pentru satisfacerea nevoilor normale de lemn de foc şi construcţie a populaţiei rurale, a întreţinut aproape 20 de ani o atmosferă de nesiguranţă a proprietăţii pădurăreşti, peste măsură de păgubitoare. Mulţi proprietari de păduri, ameninţaţi cu exproprierea, şi’au prădat singuri pădurile.

Pe lângă siguranţa dreptului de proprietate, se mai cere din partea proprietarului şi un anumit simţ de continuitate familială sau măcar un simţ de iubire pentru cultura pădurărească. Proprietarul neînsufleţit de conştiinţa că el este numai un uzufructuar, un culegător al fructelor, urmând ca proprietatea să fie trecută urmaşilor, nu poate fr apărătorul pădurii care cere 70-80 de ani până la tăiere.

Fructificarea slabă, cu numai 2-3 % a capitalurilor învestite în pădurărie, presupune că în ţara respectivă se află multă bogăţie, mari capitaluri, cu dobânzi ieftine. Dacă este lipsă de capitaluri, şi deci dacă dobânzile sunt ridicate, proprietarul particular nu va fi îndemnat să se apuce de o cultură ca cea pădurărească. Dimpotrivă, el va căuta, prin toate mijloacele, să prefacă chiar, în bani, ceeace se poate lichida din pădure: lemn, pământ, pentru un plasament mai remunerator. La noi, de pildă, înainte de războiul cel mare (1914), când nu erau fixate plafoane, dobânda obişnuită pentru împrumutul de bani, se mişca în jurul cifrelor de 8-10%. Intr’o astfel de împrejurare, este greu să se pretindă ca cineva să semene pădure, care să’i aducă un venit – foarte târziu – de numai 2-3% când ar putea să încaseze de 3-4 ori mai mult în alt plasament al banilor. Se constată, dimpotrivă, o puternică pornire de tăiere cât mai deasă a pădurilor şi o defrişare a lor, ori unde este cu putinţă, şi schimbare a pământului de pădure în loc pentru agricultură sau păşune. Dacă mai avem păduri în Ţară, o datorăm Statului, care se împotriveşte de aproape una sută de ani, la pornirea amintită. O împrejurare fericită pentru producţiunea forestieră stă în aceea că este mai sigură, spre deosebire de alte multe plasamente băneşti. Mai cu seamă în timpuri, ca cele de faţă, cu inflaţie monetară, de intervenţionism parazitar şi paralizant al Statului în materie economică, apare mai în lumină meritul amintit al producţiunii forestiere. Dar, asemenea împrejurări constituie o excepţie în desfăşurarea vieţii. Rămâne adevărat că o economie forestieră particulară şi independentă nu poate exista decât în ţări bogate în capitaluri. Prin urmare, se vede ce condiţii grele se cer numai ca să putem avea o gospodărie forestieră înfloritoare, dar chiar ca să şi, existe păduri în proprietatea particulară, fără amestecul Statului.

In ţara noastră, cele două condiţiuni amintite mai sus nu sunt împlinite decât în foarte mică măsură şi arareori. Aşa dar, din capul locului, nu ne putem aştepta ca proprietarii să’şi păstreze pădurile şi să le cultive cu îngrijire, din pornire proprie. Obişnuit, aceştia sunt îndemnaţi, mai curând, să restrângă capitalul lemnos al pădurilor prin tăieri cât mai dese şi deci la vârste din ce în ce mai mici şi să defrişeze pădurea spre a da pământului o altă folosinţă, ori unde este cu putinţă. In ţările din Apusul Europei, unde dreptul de proprietate este altul decât la noi şi unde este abundenţă de capitaluri şi, deci, unde dobânzile împrumuturilor sunt foarte scăzute, proprietarii de păduri particulare chiar, au toate motivele să rânduiască şi să întreţină gospodării pădurăreşti foarte îngrijite şi intensive.

Să vedem, acuma, în ce fel se arată interesele obşteşti faţă de păduri! Din capul locului, trebuie să ştim că acestea sunt mult mai felurite şi mai însemnate. In primul rând, economia naţională are interesul, în şi mai mare măsură decât proprietarul particular, ca orice pământ care nu este bun pentru altceva, să fie acoperit cu pădure, ori de câte ori este cu putinţă. Intr’adevăr, pământurile părăginite nu numai că lipsesc avuţia publică de venituri, dar ele pot deveni, în unele împrejurări foarte păgubitoare pentru împrejurimi. Să ne gândim, de pildă, la dealurile cu înclinări prea mari, la locurile cu pământuri nestatornice. Dacă sunt despădurite ele nu sunt de nici un folos pentru cultura agricolă sau păşune. Deosebit de aceasta, pricinuesc mari neajunsuri căilor de comunicaţie, cursurilor de ape, aşezărilor omeneşti şi locurilor de cultură învecinate, prin aceea că înlesnesc viiturile de ape, de pietrişuri, înnămolirile şi altele de acest fel. Asemenea lucruri nu’I privesc pe proprietarul de pădure. Dacă nici Statul nu le da îndestulătoare atenţiune, atunci el trebuie să suporte cheltuieli nenumărate cu repararea atâtor stricăciuni, fără să mai vorbim de pagubele pe care le încearcă multe persoane particulare, fără nici o vină. Prin urmare, economia naţională se bucură de o mulţime de servicii din partea pădurii numai prin faptul că se găseşte pe anumite terenuri adică : fixează pământurile nestatornice precum sunt cele înclinate, nisipurile sburătoare ş.a., cumpăneşte cursurile de ape, apoi îmbunătăţeşte climatul prin acea că’I face mai blând. Pretutindenea în lume se preţueşte din ce în ce mai mult pădurea pentru înfrumuseţarea şi însănătoşirea feluritelor ţinuturi. Să ne gândim, ce’ar ajunge Mihăeştii fără pădurile din jur şi minunatul parc pădurăresc dela Ocol ! In timpurile de faţă, pădurea aduce mari servicii prin aceea că înlesneşte apărarea naţională. lntre altele, ea e de mare folos prin aceea că poate ascunde construcţiile militare, depozitele de muniţiuni şi de aprovizionări ale armatelor, apoi fabricile de interes militar şi civil.

Un alt şir de interese ale economiei naţionale sunt legate de producţiunea unor bunuri neapărat trebuitoare vieţii noastre de toate zilele. Din celelalte lucrări (seria IV, nr. 7 şi 8) se poate vedea cât de multe întrebuinţări are lemnul. Unele din acestea sunt atât de însemnate şi cer atât de mari cantităţi de lemn, încât dacă la un moment dat am fi lipsiţi cu totul de acest material, nu ştiu ce s’ar face viaţa lumii. Pe bună dreptate a putut spune, acum câteva sute de ani, un mare ministru francez că : „Franţa va pieri când nu vor mai fi păduri”. Ca să aveţi o idee de cât lemn consumă lumea, am să vă dau câteva cifre. Astfel, recoltele anuale de lemn de răşinoase (molid, pin, brad, ş.a.) pentru lucru şi de construcţii au fost, în mijlociu, cam de 500 de milioane m.c. în anii 1925 – 1929. Recoltele anuale de lemn de lucru şi de construcţii, totale, adică atât de răşinoase cât şi de foioase (stejar, fag, ş.a.), s’au mişcat între 1,5 miliarde şi 2 miliarde de m.c. Vedeţi în ce măsură depinde buna noastră stare de acest produs. Numai în fabricarea hârtiei se cer anual cam 80 de milioane m.c, ceeace ar face cam 4 milioane de vagoane. Este uşor de înţeles ce s’ar face viaţa economică şi mai ales intelectuală a lumii fără acest lemn. Mai este un întreg şir de alte produse materiale de mare însemnătate, pe care alte ţări le scot din păduri, precum : materii de tăbăcit, răşine, cauciuc şi gutapercă, produse alimentare ş.a.

Statul şi societatea mai sunt interesate la existenţa producţiunii pădurăreşti şi pentru o socoteală de bună rânduială financiară. Străduinţa fiecărui om socotit este ca veniturile sale să corespundă cât mai bine cu nevoile. Viaţa economică, cu deosebire în ţările agricole, este mai mult sau mai puţin nestatornică. Sunt ani în care veniturile din agricultură sau din producţia pomicolă sunt ridicate şi ani în care sunt foarte reduse. Nevoile se poate să fie tocmai pe dos. De aci, rezultă o anumită dezordine în bugetul cetăţenilor. Acest lucru are înrâuriri neplăcute atât asupra economiei naţionale, cât şi asupra finanţelor publice. Se vorbeşte, astfel, despre seceta din 1899, care a pus la grea cumpănă vistieria statului în anul 1900 şi următorii. Pădurăria poate fi de mare ajutor în astfel de împrejurări nedorite, în înţelesul că ajută la nivelarea nepotrivirilor dintre venituri şi nevoi. Acest lucru se datoreşte faptului că produsul principal al pădurii, lemnul, este de acelaş fel cu capitalul de producţie şi că putem să recoltăm produsul anual după voe. Astfel, în anii cu venituri bune din agricultură şi cu nevoi mai restrânse, proprietarul care are şi pădure poate să suspende tăierile cuvenite acelor ani. In felul acesta, produsul lemnos anual nu se ridică, aşa cum ar fi cazul cu recoltele agricole sau pomicole nestrânse la vreme. In anii de strâmtoare financiară, proprietarul pădurii poate tăia nu numai ce s’ar cuveni pe acei ani, dar pe deasupra şi economiile din trecut, ca şi o parte oarecare din capitalul de producţie, adică din părţile de pădure care nu s’ar cuveni să fie tăiate. Pe această cale, proprietarul poate să’şi umple golurile din buget, să’şi echilibreze situaţia financiară. Din acest fapt trage foloase şi economia naţională, deoarece ea depinde de puterea de cumpărare a cetăţenilor. Finanţele publice nu au la rândul lor decât de câştigat dintr’o astfel de situaţie, deoarece gospodarii cu bugete ordonate pot să’şi plătească dările la timp.

Servicii şi mai însemnate ne aduce producţiunea pădurărească şi în ce priveşte buna rânduială a muncii rurale. In ţările industriale, oamenii muncesc cu regularitate, cam acelaş număr de ore de zi, atât iarna cât şi vara. Producţiunea va fi mai mult sau mai puţin continuă, ceeace poate duce la o economie naţională foarte prosperă şi puternică. In ţările agricole, cum este şi a noastră, dimpotrivă, condiţiunile de muncă sunt neprielnice, în înţelesul că munca are un caracter sezonier. Perioade de muncă foarte intense sunt urmate de altele cu muncă foarte slabă sau nulă chiar. Să ne gândim la zorul din vremea semănăturilor, a praşilor, a secerişului, pe de o parte, şi la inactivitatea aproape totală din timpul iernii şi chiar dintre muncile de vară ! Randamentul economic al agriculturii nu poate fi decât slab, dacă omul nu’şi găseşte de lucru în perioada de linişte. Pădurăria este una din cele mai însemnate ramuri de activitate productivă care poate să umple golurile de care vorbim. Intr’adevăr, aproape totalitatea muncii în pădure şi cu deosebire tăierile, scosul lemnului, transportul lui, cad iarna şi în perioadele de linişte în agricultură. Deosebit de aceasta, suntem cu mult mai liberi în pădurărie să aşezăm lucrurile atunci când ne e mai la îndemână şi să le intensificăm sau să le restrângem după măsura în care găsim braţe libere în agricultură. lată aşa dar, un mare serviciu pe care îl aduce pădurăria societăţii, prin aceea că se întregeşte cu agricultura şi în ce priveşte regimul muncii, făcându’I mai regulat.

Pădurea ne mai poate aduce servicii obşteşti şi prin aceea că prin mijlocirea ei putem să facem rezerve de pământ ameliorat. Aproape în toate ţările se constată o tendinţă de creştere a populaţiei. La noi, de pildă, cam un sfert de milion de suflete îşi cereau în fiecare an, dreptul la viaţă, în împrejurările dinaintea războiului. In aceeaşi măsură, este nevoie de mai multe prilejuri de muncă şi câştig şi de hrană. Guvernanţii cu precădere nu lasă ca tot pământul agricol să fie pus în valoare pe cale agricolă, spre a vinde prisosul în străinătate. Este mai cuminte ca o parte din pământul naţional, bun pentru agricultură, să fie ţinut împădurit, spre a fi dat culturii numai pe măsură ce se înmulţeşte populaţia şi cresc cerinţele de produse agricole. In felul acesta, se păstrează puterea de producţie a pământului, deoarece pădurea îl îmbunătăţeşte, în vreme ce agricultura îl sărăceşte.

*

* *

Din cele arătate, se vede că interesele obşteşti cu privire la păduri sunt cu mult mai numeroase şi mai însemnate decât acelea ale proprietarilor particulari. Apoi, interesele din cele două grupe cad rareori împreună. Astfel, niciun particular n’are să păstreze o pădure oarecare pentru simplul motiv că este trebuitoare din punctul de vedere al apărării, al îmbunătăţirii climei locale sau pentru domolirea regimului apelor. Astfel de lucruri nu’I privesc pe proprietarul particular şi deci nu va fi dispus să facă sacrificii păstrând şi cultivând păduri. dacă interesul lui îi dictează altfel. Rareori se întâlnesc proprietari iubitori şi apărători ai pădurii pentru consideraţiuni estetice sau pentru faptul că în felul acesta îşi consolidează unele pământuri nestatornice. Aproape numai faptul că pădurea este sau poate deveni un potrivit isvor de câştig material, ar fi în măsură să dea naştere la cultură forestieră serioasă din propria voinţă a particularilor. O asemenea împrejurare, însă, nu se întâlneşte decât în ţările bogate în capitaluri, în care, deci, lumea se mulţumeşte cu dobânzi reduse, în ţările cu deplină siguranţă a proprietăţii şi poate şi cu un anumit simt de continuitate familială a proprietăţii. Dacă aceste împrejurări lipsesc, nu ne putem aştepta ca persoane particulare să întreţină, de bună voe, o cultură forestieră prosperă. lntr’un asemenea caz, trebue să intervină Statul – ca apărător al intereselor permanente ale Naţiunii – şi să găsească mijloacele de a păstra o anumită suprafaţă din pământul Ţării acoperită cu păduri. Se mai cere ca această suprafaţă să fie răspândită cu o anumită socoteală pe întinsul Ţării şi să fie cultivată şi valorificată în anumită formă, cea mai potrivită cu interesele amintite.

Când se ivesc manifestări ale Statului în materie de păduri ? Atunci când ajunge să cristalizeze o puternică conştiinţă a intereselor obşteşti în această privinţă şi atunci când cercurile guvernamentale sunt însufleţite de un simţ de prevedere.

In timpurile mai vechi, pădurile erau cu mult mai răspândite decât astăzi, încât ele împlineau cu prisosinţă, depăşind cu mult, feluritele nevoi ale omului. In astfel de

împrejurări, nimicirea lor era o binefacere, fiindcă în felul acesta se câştigau locuri pentru agricultură şi creşterea vitelor, ocupaţiuni cu mult mai trebuitoare pentru hrănirea populaţiunilor în creştere. Tot mergând aşa, ajunge o vreme când o mai departe restrângere a pădurilor începe să submineze şi să ameninţe temeiurile naturale : ale agriculturii şi în general ale bunei stări publice. Dacă acel moment este prins de ochiul ager al guvernanţilor şi se schimbă macazul, adică dacă se opreşte nimicirea pădurilor şi se trece la o cultură şi folosinţă chibzuită a pădurilor rămase, este bine. Dacă nu, atunci generaţiunile viitoare vor avea de pătimit şi de plătit foarte scump neghiobia şi nesocotinţa părinţilor. Este adevărat că popoarele tinere pot face greşeli şi în alte privinţe, cum ar fi irosirea puterilor de producţiune ale pământului agricol, a rezervelor de petrol, minerale şi alte materii prime. In cele mai multe privinţe, repararea unor astfel de greşeli este mai uşoară, în materie de păduri, însă, ea este foarte anevoioasă, costisitoare şi îndelungată. Readucerea pădurii pe cele mai multe locuri, de pe care a fost înlăturată, cere multă pricepere, multă muncă şi cheltuială şi multe zeci de ani, până să ajungă să’şi refacă toate ale ei (sol, climă, floră). In multe cazuri, aproape nici nu mai e cu putinţă. Deobicei, cheltuielile cu refacerea unei păduri cu totul nimicită, întrec cu mult veniturile şi foloasele scoase de pe urma defrişării. Dacă printr’o gospodărie nechibzuită, am reuşit să irosim lemnul de stejar de mari dimensiuni sau pe cel de răşinoase, trebuie să aşteptăm multe zeci de ani, până să crească pădurile cele tinere. Şi aceasta, numai dacă se vor găsi proprietari de păduri dispuşi să se înhame la o producţiune şi întreprindere atât de târziu fructificatoare.

Istoria ne înfăţişează multe cazuri de acestea, când lipsa de înţelegere şi de prevedere a guvernanţilor în materie de păduri trebuieşte să o plătească foarte scump urmaşii. Sub regimul sultanilor, de pildă, pădurea era socotită, în Turcia, ca proprietate a statului, însă, oricine era liber să intre în ea, să’şi ia lemne şi să’şi păşuneze vitele. Datorită acestei mentalităţi, pădurile au fost secătuite cu încetul, până aproape de distrugere. Aşa le’am găsit noi în Dobrogea în 1878 şi în Cadrilater în 1913. Şi mai ales, aşa le’a găsit regimul lui Kemal Paşa, în restul din împărăţia turcească, atunci când a preluat puterea, după primul război mondial, din mâinile slabe ale sultanului. Incercările prea târzii de refacere ale pădurilor nimicite din fostele ţinuturi turceşti sunt impresionate, dar cu slabe urmări. Silvicultorii, românii, de pildă, dacă au întocmit şi pus în aplicare un plan mare de organizare a unei gospodării forestiere, apoi au făcut’o, mai întâi, cu Dobrogea. In unele privinţe, s’a ajuns la bune rezultate, în multe, însă, şi anume în ce priveşte, reîmpădurirea locurilor despădurite, s’au cheltuit sume relativ foarte mari, aproape fără folos. Republica lui Kemal-Paşa a făcut şi face, cu o hotărâre demnă de tot respectul, enorme sacrificii băneşti să’şi mai refacă ceva din pădurile nimicite şi să’şi întemeieze o gospodărie forestieră oarecare acolo unde au mai rămas păduri. Rezultatele sunt, însă, peste fire de modeste, fiindcă aşa este cu pădurea : lesne se strică, dar anevoie se reface.

La noi, lucrurile stau, se înţelege, ceva mai bine decât în Turcia, însă destul de rău faţă de ceeace ar trebui să fie într’o ţară cu nevoi ca ale noastre. Ţinuturile româneşti au fost acoperite cu păduri, în chip natural, cam într’o proporţie de 70%. Incet – încet, proporţia respectivă a fost restrânsă şi astăzi ne găsim cam la 20%. Momentul când procesul de despădurire a început să devină dureros s’a produs, pentru multe ţinuturi, în a doua jumătate a secolului al 18-lea. Cam pe vremea revoluţiei franceze, are loc, la noi, primul amestec al statului în rosturile pădurilor. Deatunci, el s’a tot îndesit şi extins, încât astăzi este, într’adevăr, foarte puternic şi complex. Avem, astfel, o mare proprietate pădurărească de Stat, avem o vastă legislaţie forestieră, administraţii silvice ş.a. Numai în felul acesta s’a putut înfrâna, într’o măsură oarecare, pornirea celor mai mulţi proprietari de a’şi defrişa pădurile sau măcar de a lichida lemnul prin tăieri grăbite. Cu toate străduinţele depuse de multe decenii de către guvernanţii Ţării de a apăra bruma de păduri rămase şi de a introduce o gospodărie oarecare, opinia noastră publică tot n’a ajuns să înţeleagă ce datorii avem în materie de păduri. Din timp în timp, şi anume atunci când scapă frânele bunului simţ şi atunci când interesul obştesc este înecat de cel particular, mai are loc câte o criză pentru păduri. Aşa a fost, între altele criza din urma primului război mondial, care ne’a tocat multe sute de mii de hectare, de păduri, prin defrişările reformei agrare. Cât stăm de bine cu pădurile, ne’arată pericolul marei lipse de lemn care ne ameninţă şi aspectul hâd al râpilor surpate, înecurilor şi viiturilor de ape sălbatice, din atât de multe părţi ale Ţării.

Trăim vremuri grele, care ne reamintesc şi în ceeace priveşte pădurile, pe cele următoare războiului trecut. Membrii corpului silvic, ca şi toţi cei ce poartă grijă de viitorul Naţiunii, trebuie să facă totul spre a nu se mai repeta greşelile trecutului. Ar fi o adevărată crimă dacă se va mai ataca întinderea atât de restrânsă a pădurilor noastre şi, în general, dacă li se vor mai vătăma puterile de producţiune. Pretutindeni, lumea face mari sacrificii pentru mărirea şi îmbunătăţirea acestei zestre a naţiunii.

In străduinţele noastre de mai bine, ne îndreptăm nădejdea unui foarte eficace ajutor şi către învăţătorii şi preoţii satelor, fiindcă ei sunt îndrumătorii cei adevăraţi şi cei mai apropiaţi ai poporului, ai marei mase a poporului. Pentru acest cuvânt, îi privim drept cei mai preţioşi şi zeloşi aliaţi ai noştri. Ţăranul nostru, atât de puternic înrădăcinat în brazda străbună, trebuie să înţeleagă că n’are dreptul să îngusteze puterile de producţiune ale pământului urmaşilor, prin nimicirea fără socoteală a pădurii.

Note

* Conferinţă ţinută de către prof. dr. Ilie C. Demetrescu în ziua de 27 August 1944, în cadrul ciclului de conferinţe despre pădure organizat de I.C.E.F. la Cercul Didactic al Asociaţiei învăţătorilor din jud. Baia, refugiaţi în comuna Valea Popii, jud. Muscel, publicată în Seria IV, 1946 de către Institutul de Cercetări şi Experimentaţiuni Forestiere. Ediţia de faţă menţine sublinierile şi particularităţile ortografice ale lucrării originale.

** în anul 1944.